Icoana – chipul frumuseţii dumnezeieşti

"Icoana este un obiect liturgic ce caracterizează în mod fundamental Ortodoxia. Biserica Catolică deja, deşi este cea mai apropiată de învăţătura ortodoxă, a minimalizat rolul icoanei şi a înlocuit de multe ori icoana cu statuia. Iar Biserica Protestantă şi apoi neoprotestanţii au respins-o cu desăvârşire. Ortodoxia însă poartă icoana în însăşi inima ei, păstrează şi trăieşte învăţătura despre icoană în autenticitatea ei aşa cum s-a definit şi dezvoltat în sânul bisericii creştine dintru început.
Sensul icoanei în Ortodoxie este în acelaşi timp strict şi atotcuprinzător. Strict, în sensul că toată învăţătura despre icoană se concentrează în persoana Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos este prototipul, modelul desăvîrşit al icoanei. De aceea, răspunsul la banala şi frecventa acuză: „Icoana este un idol, un chip cioplit” este, din partea ortodoxului, simplu şi cuprinzător: „Fiul lui Dumnezeu”, sau mai exact „Întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Dumnezeu cel Nevăzut ia chip văzut prin Întrupare: se face văzut, prin materie, în Iisus Hristos. Din acest moment, dumnezeirea poate lua un chip, se întrupează, poate fi văzută, Dumnezeu poate fi venerat în şi prin materie. Din acest moment, se naşte icoana.
Odată cu naşterea Bisericii creştine, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ia chip şi se întrupează în sfinţi. Sfântul Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În chipurile tuturor sfinţilor, este venerat acelaşi Domn: Iisus Hristos Mântuitorul, şi, implicit, Sfânta Treime. Acest adevăr de credinţă se exprimă în chip văzut, în Biserica Ortodoxă, prin icoanele pictate pe lemn sau sticlă, ca şi prin frescele ce împodobesc interiorul şi uneori chiar exteriorul lăcaşurilor de cult ortodoxe.
Icoana are în acelaşi timp un sens atotcuprinzător. Creştinul care poată în inimă dragostea Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, vede toată lumea ca pe o icoană. În fiecare om şi în fiecare lucru, el desluşeşte o rază din lucrarea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Prin toţi şi prin toate, el contemplă pe Dumnezeu - Făcătorul a toate.
În faţa unei icoane, fie ea pictată pe lemn, zărită într-o persoană sau înţeleasă într-un lucru creat, atitudinea interioară şi exterioară a omului care o contemplă nu poate fi decât de închinare. O închinare plină de evlavie, care percepe prezenţa şi slava lui Dumnezeu cel prezent şi slăvit în toţi şi în toate. Închinare izvorâtă dintr-o inimă care se uimeşte şi adoră în acelaşi timp, dintr-o inimă plină de dragoste şi bucurie."

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008