Editorial: Un an de Apostolat

Acum un an aveam prima "şedinţă de ziar". Părintele protopop avea de o vreme ideea editării unei "foi" a protopopiatului şi a apelat atunci la câţiva preoţi tineri, la care s-a gândit că le-ar plăcea şi ar putea să îşi asume realizarea unei publicaţii. Cum ne cunoşteam de mai demult, m-a rugat şi pe mine să îmi pun experienţa (nesemnificativă, desigur) în slujba acestei iniţiative. Am acceptat, ştiind că a te pune în slujba lui Dumnezeu, fiecare cu ce putem noi, este o datorie a noastră, dar împlinirea ei aduce şi o bucurie pe care numai Domnul o poate da. Aveam însă şi rezerve, pentru că munca în echipă pe care o cere editarea unui ziar este foarte greu de împlinit. Iar când m-am dus la întâlnire ca un simplu ajutor şi sfătuitor, şi am plecat fără drept de apel ca redactor şef, responsabilitatea mi s-a părut şi mai copleşitoare. Entuziasmul părinţilor redactori însă m-a cuprins şi pe mine, ca şi nădejdea că dacă te cheamă Domnul la o lucrare, îţi dă cu siguranţă şi puterea de a o împlini, cu toate greutăţile care pot apărea.

Şi a fost într-adevăr greu. În primul rând pentru că agenda unui preot este destul de încărcată, iar a găsi motivaţia şi timpul de a asuma şi sarcina de a scrie şi preda articolele la timp nu e uşor. Apoi, ca în orice lucru bun, există şi ispite, piedici sau descurajări… Dumnezeu este însă mai mare decât toate şi reacţiile bune pe care le-am avut din partea dumneavoastră ne-au dat curaj să mer-gem mai departe. Uitându-ne înapoi acum, la un an de la început, bucuria copleşeşte ori-ce amintire a vreunei greutăţi. Ne bucurăm că ne-a ajutat Dumnezeu să vă putem adu-ce în fiecare lună vestea bucuriei de a fi creştin, de a trăi în Hristos, de a-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră pentru că, vorba părintelui Teofil, dacă El nu e pe primul loc, atunci nu e pe nici un loc.

Căutând de curând ceva într-un dicţionar teologic, am dat şi de cuvântul "apostolat". Am fost curioasă să văd cum sună definiţia "oficială" a cuvântului şi, pe lângă „activitatea de propovăduire a Evangheliei", am găsit scris aici şi "convingere şi dăruire în desfăşurarea unei activităţi". Într-adevăr, nu cred că putea un cuvânt să exprime mai bine intenţiile noastre. Sperăm ca dăruirea şi convingerea noastră să se transmită şi la dumneavoastră, pentru că mărturisirea credinţei şi a Evangheliei, Vestea cea Bună că Hristos este aici, împreună cu noi, şi ne spune mereu ce să facem ca să primim bucuria Lui, este o misiune pe care o avem fiecare dintre noi, nu numai preoţii. Să urmăm deci îndemnul Sf. Ap. Petru: „vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată" (IPt.2,9) şi să ne dăruim viaţa lui Dumnezeu, pentru că doar în El găsim bucuria adevărată, care nu piere la prima adiere a vântului.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Sfinţii trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani, colegi de studii şi prieteni. S-au născut, toţi trei, în Asia Mică, în secolul al patrulea – adică într-o perioadă de luptă între păgânismul agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană. Ocupă un loc aparte între teologii, ierarhii şi sfinţii Bisericii, fiind consideraţi după trecerea lor la Domnul la fel ca şi acum „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.


De ce sunt prăznuiţi împreună
În Biserica Greciei din secolul al XI-lea au existat opinii diferite în ceea ce priveşte valoarea celor trei ierarhi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Vasile e cel mai mare pentru că viaţa acestuia se asemăna cu a îngerilor şi lupta cu asprime împotriva păcatului. Alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, pentru adâncimea şi desăvărşirea cuvântărilor, care pe mulţi întorceau la pocăinţă. În fine, mai presus iubit de alţii, Sfântul Grigorie din Nazianz era cinstit aparte pentru blândeţea şi sensibilitatea profundă a scrierilor sale. Existând această împărţire a creştinilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună unui arhiereu din acea vreme, spundându-i într-un glas: „la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Iar arătarea lor fiind în ianuarie - lună în care era şi mai este câte o zi închinată fiecăruia dintre ei - arhiereul Ioan Evhaitul a stabilit ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor Trei Ierarhi. Şi aşa a rămas până astăzi.

Sfântul Vasile
Sfântul Vasile s-a născut în jurul anului 330 în Cezareea Capadociei (unde mai târziu va sluji ca arhiepiscop) dintr-o veche familie creştină. Se spune că era un bărbat înalt şi uscăţiv, slăbit de ajunare şi priveghere, cu o expresie meditativă. A întrecut în înţelepciune pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. în Atena, se întâlneşte la studii cu Sfântul Grigorie de Nazianz cu care leagă o strânsă prietenie care va dura toată viaţa. Sfântul Vasile este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, al „Regulilor monahale mari şi mici” normative şi astăzi, dar şi al cunoscutelor rugăciuni de alungare a demonilor – Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În singurătatea mănăstirii, el şi prietenul său Grigorie alcătuiesc o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale cu titltul „Filocalia” (iubirea de frumos).
Numele Sfântului Vasile cel Mare este legat de activitatea socială a Bisericii. A înfiinţat, pe lângă biserici şi mănăstiri, primele aşezăminte sociale în care erau îngrijiţi trupeşte şi sufleteşte cei care aveau nevoie de ajutor. Spitalele, şcolile şi cantinele funcţionau sub numele generic de Vasiliada.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia Siriei. Era un bărbat mic de statură, cu fruntea înaltă, barbă mică şi rară, ochi largi şi strălucitori. A studiat ştiinţele vremii, întrecându-şi dascălii, apoi s-a lepădat de toate şi s-a botezat în Biserica lui Hristos. Un mare filosof al vremii şi-ar fi exprimat regretul că l-a pierdut spunând „Ioan mi-ar fi putut fi urmaş, dacă nu mi-l răpeau creştinii”. Era un suflet fin, blând cu alţii, aspru cu sine, îndemna la pocăinţă. Desăvârşit orator, îi lămurea pe mulţi să lepede credinţele păgâneşti şi să urmeze lui Hristos. În timpul unei predici, o femeie din mulţime i-ar fi spus „Învăţătorule cu gură de aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre e scurtă”. De atunci, creştinii au început să-i spună Ioan Gură de Aur. Iar sfântul a cugetat că predica trebuie să fie împodibită cu învăţături simple, nu cu podoabele oratoriei, pentru ca şi cei simpli să înţeleagă şi să aibă folos.
Faima lui de predicator a contribuit la alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului, în 397. Ca patriarh, Sfântul Ioan condamna păcatul fără menajamente şi concesiuni, astfel că nu este pe placul înaltei societăţi frivole. Astfel, din uneltirea împărătesei Eudoxia va fi exilat de câteva ori şi va muri pe drumul spre Caucaz rostind ultimile cuvinte : “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, care se slujeşte de 1600 de ani în bisericile ortodoxe de pretutindeni.

Sfântul Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit Teologul, s-a născut dintr-o veche familie de creştini din Capadocia. Era un bărbat de statură mijlocie şi avea o privire blândă şi veselă.
A primit o educaţie aleasă, desăvârşită în Atena, unde l-a cunoscut pe bunul său prieten, Sfântul Vasile. Despre ei se spune că erau nedespărţiţi şi cunoşteau numai două căi „spre şcoală şi spre biserică”. A fost, nu pentru multă vreme însă, patriarh al Constantinopolului. S-a retras din scaun din cauza uneltirilor împotriva sa şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în studiu şi meditaţie. Rodul este bogat: pe lângă renumitele “Cinci cuvântări teologice”, a scris şi strălucite poeme (peste 408 cântări în 1800 de versuri). Sfântul Grigorie Teologul este considerat între primii autori de poezie creştină.

Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi
Într-o lume care adesea geme, orbecăind după un punct de reper, Sfinţii Trei Ierarhi oferă modele mereu actuale. Deşi diferiţi în fire şi daruri duhovniceşti, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, sunt fiecare model al ierarhului desăvârşit, al adevăratului preot, episcop şi patriarh. Sunt apoi, model de călugări care au împlinit deplin rostul monahal, adică sfinţenia. Celor care încă se tem că credinţa ar fi contrară ştiinţei, le stă înainte modelul sfinţilor care şi-au întrecut în înţelepciune dascălii, care la rândul lor au scris atât adânci explicaţii la învăţătura Bisericii, cât şi poeme creştine de rară delicateţe. Tot ei ne învaţă modelul adevăratei prietenii, dovedind că cei uniţi în Hristos pe pământ, împreună rămân în veşnicie. Când lumea ridică la rang de virtute nefirescul şi uită virtuţile autentice, Sfinţii Ierarhi ne învaţă cum să trăim, să ne rugăm, să iubim – să viem în Hristos, mereu şi-n fiecare clipă.

Ioana Haşu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Meditaţie. Întâmpinarea Domnului

Momentele semnificative din viaţa pământească a Mântuitorului Hristos sunt sărbătorite de Biserică şi au rol îndoit. Ele ne amintesc în primul rând de evenimentele reale şi punctuale împlinite de Dumnezeu în timp şi istorie „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Dar, de asemenea, ne provoacă la meditarea şi descifrarea semnificaţiilor adânci ale faptelor din istoria mântuirii, invitându-ne de fiecare dată să confruntăm propria noastră viaţă cu ele, aici şi acum, înnoindu-ne.

Cine întâmpină pe Domnul
Ne aflăm la patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului. Conform Legii Vechi, femeia care năştea un prunc de parte bărbătească, la patruzeci de zile trebuia să-l ducă la templu, pentru a-l închina Domnului. Tot atunci, femeia trebuia să aducă o jertfă de curăţire, care pentru cei mai avuţi era un miel de un an, fără prihană, şi un porumbel, iar pentru cei săraci, doi pui de turturea sau de porumbel.
Smerenia însoţeşte în toate pe aleşii lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară împlineşte cu deplină ascultare cele poruncite prin Moise, venind la templul din Ierusalim pentru a închina Domnului pe Pruncul Iisus şi pentru a aduce jertfa de curăţire rânduită, ea, care de curăţire nevoie nu avea, Fecioară şi curată fiind.
La aceeaşi deplină smerenie fusesem martori şi la Crăciun, când Fecioara Maria a născut într-o iesle săracă, departe de tumultul lumii, încât s-ar fi zis că nimeni nu va afla nimic de acest eveniment. Dar pe cât e de mare smerenia robilor lui Dumnezeu, pe atât de mult Dumnezeu îi slăveşte. La Naştere, în ieslea cea neştiută, pe Pruncul nou născut l-au vestit îngerii, şi l-au întâmpinat păstorii, şi I s-au închinat Magii, daruri de preţ aducându-i, cu toţii mărturisind naşterea Împăratului şi Mântuitorului lumii.
Astăzi, la patruzeci de zile de la Naştere, regăsim aceeaşi smerenie, căci Maica Domnului, însoţită de dreptul Iosif, vine la Templu pentru a împlini totul conform Legii, şi încă aduce jertfa celor săraci. Nimic nu pare aici ieşit din comun, nimic care să atragă atenţia. Dar şi aici, Pruncul este întâmpinat şi mărturisit ca Mesia. De această dată, cei care-l întâmpină pe Fiul lui Dumnezeu nu sunt păstorii sau magii, ci doi bătrâni venerabili, iubitori de Dumnezeu: dreptul Simeon şi proorociţa Ana. În smerenia lor, aceşti doi martori ai prezentării lui Iisus la templu strălucesc prin darul lui Dumnezeu, şi a reaminti pe scurt puţinele date cunoscute despre ei este deosebit de edificator.

Dreptul Simeon
Tradiţia ne spune că dreptul Simeon, la un moment dat din viaţa lui, a citit pasajul scripturistic care cuprindea proorocia profetului Isaia despre naşterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o fecioară: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is.7,14), şi s-a îndoit de adevărul acestor cuvinte, neputând omeneşte să înţeleagă cum poate fi posibil ca o fecioară să nască. Pentru îndoiala sa, el a fost înştiinţat că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii săi împlinindu-se această profeţie.
Şi, într-adevăr, la adânci bătrâneţe dreptul Simeon are fericirea de a-L vedea cu ochii trupeşti pe Cel despre care vestea profeţia, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Pruncul Iisus. Pe Acesta, dreptul Simeon îl întâmpină la templul din Ierusalim, îl ia în braţe şi, luminat de Duhul Sfânt, mărturiseşte despre El că este Mântuitorul trimis de Dumnezeu lumii. Cuvintele sale rostite cu acest prilej, de rară frumuseţe şi adâncime duhovnicească, sunt cunoscute de toţi şi se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta...”.

Proorociţa Ana
La întâmpinarea Domnului apare şi o figură feminină. Ana fusese în tinereţe măritată, iar după şapte ani, moartea soţului îi aduce văduvia. Din acel moment, ea se dedică trup şi suflet slujirii lui Dumnezeu, pentru tot restul vieţii. În momentul prezentării lui Iisus la templu, această femeie plină de evlavie se afla în al optzeci şi patrulea an de viaţă şi, ne spune Evanghelia după Luca, „nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni” (2,37). Astfel, se învredniceşte şi ea să-l întâmpine pe Domnul şi, umplându-se de darul proorociei, a început să vestească tuturor, la templu şi în Ierusalim, că Pruncul Iisus este Mântuitorul promis şi aşteptat.

Cum să întâmpinăm şi noi pe Domnul
De frumuseţea duhovnicească şi de mărturisirea acestor doi martori care au întâmpinat pe Domnul la templul din Ierusalim la patruzeci de zile de la Naştere, nu ne putem minuna îndeajuns. Viaţa şi mărturia lor reprezintă izvoare vii, nesecate de har şi pentru noi, cei de astăzi. Icoane. La înfăţişare, ei ne apar smeriţi sub greutatea numeroşilor ani, plini de credinţă, pătrunşi şi transformaţi temeinic în trupul şi sufletul lor de necontenită şi aspră asceză. Din lăuntrul lor însă darul Duhului Sfânt izbucneşte strălucitor în afară. Căci duhovniceşte, ei răspândesc blândeţe şi sensibilitate, precum Simeon cel drept care ia în braţele sale minunatul Prunc şi-şi împleteşte mărturisirea buzelor cu lacrima inimii înfiorate, sau bucurie şi speranţă molipsitoare, precum Ana proorociţa, copleşită de Duhul care o împinge să mărturisească tuturor pe Hristos Mântuitorul.
În faţa acestor două exemple, noi rămânem copleşiţi de frumuseţe. Şi parcă ne simţim contagiaţi de acest zel duhovnicesc curat. Îi contemplăm pe mărturisitorii de Dumnezeu, şi ne întoarcem şi noi privirile minţii şi ale inimii spre Cel pe care ei îl vestesc: spre Pruncul Iisus.
Înţelegem că Întâmpinarea Domnului înseamnă întâlnirea cu El, recunoaşterea Lui prin Duhul Sfânt şi mărturisirea că Acesta este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii. Aşa au făcut toţi cei care L-au întâmpinat: dreptul Simeon şi proorociţa Ana, dar şi păstorii sau magii, dar şi toţi ceilalţi care într-un fel sau altul l-au cunoscut pe Dumnezeu şi l-au primit în casa sufletului lor. Toţi adevăraţii creştini. Aceştia mărturisesc necontenit în cugetul lor pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor, şi, de asemenea, îl vestesc pe El lumii întregi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Făget-Boholţ

Mănăstirea Făget se găseşte la 4 km de Făgăraş, pe drumul spre Boholţ, şi este situată pe dealul Galaţilor, în vârful numit „Dealul Crucii” (sau Mătăhuiul). Ea inspiră, încă de la intrare, linişte, pace şi simplitate. Tronând şi veghind deasupra Ţării Făgăraşului, poate fi văzută din depărtare, chiar din Perşani, Victoria, Cetatea Rupei sau Cincu.

Reşedinţă a lui Mihai Viteazul
Este construită pe locul unei vechi mănăstiri, care a fost ridicată pe acest deal, într-o pădure de fagi, de unde provine şi numele mănăstirii: Făget. Saşii care populau această zonă au denumit-o în limba lor Bucholt, de unde şi a doua denumire, românizată: Boholţ.
La început a fost mănăstire de maici, iar mai târziu a devenit mănăstire de călugări. Se număra printre mănăstirile de seamă ale Ţării Făgăraşului, având numeroşi vieţuitori şi întinse terenuri de păduri şi păşuni care există şi astăzi: Făget, Ciungi, Gauri sau La Crepe. În total, domeniile mănăstirii însumau 400 ha de pământ.
Documente istorice de la anul 1600 atestă faptul că Mănăstirea Făget a fost reşedinţă a lui Mihai Viteazul. Aici acesta poposea uneori, atunci când venea în Cetatea Făgăraşului. Datina era ca un conducător de ţară să fie primit la intrarea în cetate de către episcopul locului. De aceea, într-o vreme, episcopul locului îşi avea reşedinţa în Galaţi, la această mănăstire. Se pare că mănăstirea a fost construită înainte de Cetatea Făgăraşului. Există şi o legendă, care spune că printr-un tunel mănăstirea comunica cu fortăreaţa. Ultimul drum pe aici a lui Mihai Viteazul a fost înainte de victoria pe care a obţinut-o la Şelimbăr.

De la strălucire la ruine…
Existenţa unei mănăstiri ortodoxe pe teritoriul satului Boholţ este atestată documentar şi de înscrisurile ce consemnează distrugerea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Buccow, în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Au fost doborâte cu tunul sau incendiate atunci şi mănăstirile de la Bucium, Berivoi, Dejani, Sâmbăta de Sus, Făget şi multe altele…
Felul în care se spune că a fost distrusă Mănăstirea de la Făget impresionează pe oricine: în zorii unei zile de duminică, atunci când obştea era adunată pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, mănăstirea a fost incendiată. Nu se ştie câţi călugări erau în biserică la acel moment, dar documentele atestă faptul că această mănăstire a avut o obşte numeroasă. Într-o vreme mănăstirea avea 188 de vieţuitori, din care 38 erau preoţi. Acestui incendiu au supravieţuit doar 8 călugări, care s-au retras în satul Boholţ. Astfel, în locul unei înfloritoare mănăstiri au rămas doar ruine. Şi acestea au fost măcinate de vreme, existenţa acestei mănăstiri rămânând vie doar în memoria credincioşilor localnici.

Renăscută după 300 de ani
Renaşterea acestei mănăstiri a fost posibilă prin strădaniile unui fiu al satului Boholţ, Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acesta, pe vremea când era episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a dat curs cererii credincioşilor şi a obţinut aprobarea reconstruirii mănăstirii. Terenul actual al mănăstirii, în suprafaţă de 6,49 ha, a fost donat de către 6 familii din Boholţ.
Astfel, în anul 1993, după aproximativ 300 de ani de la incendierea acestei mănăstiri, se începe reconstrucţia ei. Mai întâi se construieşte un Altar de vară, care acum e folosit de părintele Dositei, duhovnicul mănăstirii, pentru săvârşirea Tainei Spovedaniei, ca aghiasmatar şi pentru pregătirea Sfintelor Paşti, sfinţit de Î.P.S. Serafim.
În anul 2000 s-a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost sfinţită de către P.S. episcop-vicar Visarion Răşinăreanul, însoţit de un sobor de preoţi, în ziua de 21 mai 2000.
În anul 2004 s-a început construirea unei biserici de piatră, mai mare, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a cărei piatră de temelie a fost pusă încă din 1993 de către Î.P.S. Serafim. Hramul mănăstirii actuale respectă hramul vechii mănăstiri: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai).

„Frumoasă ca o mireasă“
Un merit deosebit pentru ceea ce găsim astăzi în dealul Galaţi îl au maica stareţă Teodora Hulpan şi maica economă Pantelimona Bica, care au muncit la tot ce se află astăzi la mănăstire, cu multă pricepere şi dăruire. Încă mai au de lucru şi cer bunului Dumnezeu să le ajute şi să le întărească pentru a duce la bun sfârşit ceea ce au început. Biserica, după spusele lor, e frumoasă ca o mireasă, iar greutatea muncii depuse o socotesc ca pe un vis.
În prezent mănăstirea are 6 vieţuitoare, care duc viaţă de obşte cu rugăciune, muncă, ascultare, agricultură, construcţie. Încă de la intrare creştinul este întâmpinat cu multă căldură şi dragoste, măicuţele însoţind, explicând şi ascultând cu răbdare, creând o atmosferă de apropiere şi deschidere faţă de pelerini. La plecare orice credincios se îndreaptă spre casă mai apropiat de Dumnezeu şi, sigur, mai smerit, mai bun.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Comunicarea, piatra de temelie

Una dintre cele mai serioase probleme într-o căsnicie, care ocupă şi primul loc în „topul“ motivelor de divorţ, constă în faptul că cei doi soţi sunt incapabili sau refuză să comunice. Pentru că o bună comunicare este fundamentul oricărei căsnicii fericite, lipsa acesteia sau înlocuirea ei cu una formală, superficială, aduce multă durere şi neînţelegeri.

La ce nivel comunicaţi?
Comunicarea între două persoane nu este doar existentă sau inexistentă, ci ea cunoaşte diverse grade de profunzime. Un psiholog american, John Powell, vorbeşte depre 5 niveluri de comunicare:
„Vorbire superficială“ – bazată pe întrebări de genul „Ce mai faci, ce-ai mai făcut?“ „Cum merge treaba?“, este aproape lipsită de conţinut, dar este mai bună decât o tăcere stânjenitoare.

„Conversaţie bazată pe fapte“ – există un schimb de informaţii, dar fără comentarii personale, nivelul rămânând la simpla relatare a faptelor. Sunt conversaţii banale, zgârcite în cuvinte, de genul: „Unde te duci?“ – „Pe-afară.“.

„Idei şi opinii“ – la acest nivel comunicarea este mai bună, pentru că intră în intimitatea sufletului.

„Trăiri şi sentimente“ – este nivelul unei comunicări foarte bune, cu descrierea propriilor trăiri şi sentimente, de la bucurie până la mânie şi frustrare. Acest tip de comunicare duce la formarea a doi parteneri care se simt preţuiţi, iubiţi, înţeleşi de celălalt.

„În profunzime“ – este un nivel de comunicare care nu poate fi atins permanent, ci doar din când în când, dar are o valoare deosebită. Aceste momente apar atunci când cei doi soţi sunt într-o armonie deplină de înţelegere a celuilalt, de profunzime, şi sunt de obicei relatări ale unei experienţe profunde, sau a ceva foarte personal şi intim. Comunicarea unor astfel de experienţe îmbogăţeşte relaţia şi întăreşte căsnicia.

Ea: dragoste / El: respect
Prin vorbire ne putem exprima trăirile, sentimentele, ne putem clarifica propriile idei sau dorinţe, putem lua legătura cu ceilalţi, de aceea o bună comunicare înseamnă stabilirea unei relaţii cu celălalt şi este absolut necesară într-o căsnicie. Ea însă nu se poate face oricum, pentru că există condiţii care o favorizează, aşa cum există şi bariere în calea ei, cum sunt de exemplu discursul cicălitor, critic sau moralizator, ironia sau ridiculizarea.

Dr. Emerson Eggerichs a scris o carte care se numeşte „Dragoste şi respect“, iar motto-ul ei este: „Dragostea – ceea ce-şi doreşte EA cel mai mult. Respectul – ceea de ce EL are nevoie cu disperare“. Dacă ceea ce spune sau face soţul este sau pare lipsit de dragoste, soţia suferă profund. Dacă ceea ce face sau spune ea este lipsit de respect, el se închide tot mai mult şi canalul de comunicare se îngustează până se blochează. Cu toate acestea, de foarte multe ori cei doi tind să facă exact ceea ce dăunează mai mult celuilalt: soţul este de multe ori insensibil, închis şi rece, iar soţia reproşează mereu câte ceva, neştiind că reproşul repetat este fatal pentru un bărbat şi are exact rezultatele opuse celor dorite; iar el, în loc să se conformeze celor reproşate, va simţi aceasta ca pe o agresiune lipsită de respect şi fie se va închide şi mai tare şi va deveni mai ursuz, fie va căuta respectul în altă parte…

O comunicare bună ţine de o anumită atmosferă pe care cei doi o lasă să se instaleze în familie şi de care fiecare este responsabil. V-aţi întrebat vreodată cum vă raportaţi la celălalt? Îi vorbiţi cu grijă şi afectuos sau mai apelaţi şi la ironie şi sarcasm? Sinceritatea şi explicaţiile sunt foarte importante. În cazul apariţiei divergenţelor, mai ales în cazul în care ne simţim deranjaţi de un lucru pe care îl face partenerul, psihologii ne recomandă aşa numitele „mesaje de tip Eu“.
Să luăm un exemplu: soţul îşi refuză soţia care ar vrea să iasă împreună să se plimbe sau să ia masa în oraş. La această atitudine, iată două reacţii diferite:
1. „Eşti atât de insensibil! Parcă sunt sclava ta, iar tu nu te gândeşti niciodată decât la tine! Nu vrei decât să te uiţi la televizor! M-am săturat de tine!“
2. „Chiar am nevoie de ieşirea asta… Am avut o săptămână aşa de grea şi chiar simt nevoia să ieşim puţin.“

Al doilea mesaj este un „mesaj de tip Eu“. Soţia spune doar ce simte ea, ceea ce soţul nu poate nega. Însă în primul caz soţia îl învinovăţeşte, îl judecă şi îl pune la punct, ceea ce nu face decât să îi ofere acestuia muniţie pentru a găsi un argument să fie şi mai încăpăţânat şi defensiv decât înainte. Mesajele de tip Eu, care nu acuză, elimină atacul din partea celuilalt şi acuzele reciproce. Iar rezultatele sunt de multe ori surprinzătoare, pentru că de multe ori suntem surprinşi să aflăm cum receptează celălalt lucrurile. Deseori reacţiile sunt de genul: „Nu credeam că te afectează în vreun fel…“ sau „De ce nu mi-ai spus mai demult?“. Noi de multe ori aşteptăm ca celălalt să intuiască, să simtă, să „viseze“ ce vrem noi sau ce ne afectează. Ori acest lucru este aproape imposibil, este o prejudecată preluată din comediile romantice pe care le vedem la televizor, unde totul este perfect, plin de coincidenţe şi intuiţii magice. Pentru ca celălalt să ştie ce simţim, ce ne dorim, ce ne supără, trebuie în primul rând să comunicăm.

Câteva „reguli“
Pentru a comunica mai uşor şi eficient, iată câteva „reguli“ propuse de Nancy Van Pelt:

1. Alege momentul potrivit. Dacă ai de împărtăşit ceva personal, de suflet, nu îţi da drumul imediat ce bărbatul intră pe uşă, după ce a avut o zi extrem de agitată şi grea. Iar dacă vrei să discuţi cu soţia despre reducerea cheltuielilor pentru mâncare, nu începe chiar atunci când serviţi o masă pentru pregătirea căreia s-a ostenit mult.

2. Adoptă un ton plăcut al vocii. De multe ori contează mai mult nu ceea ce vrei să spui, ci felul în care spui.

3. Fii clar şi direct. Multe înţelegeri greşite apar datorită vorbirii încurcate…

4. Fii pozitiv. În multe familii 80% din comunicare este negativă. Devine atât de obişnuită căutarea greşelilor, acuzele, judecata şi alte elemente negative, încât acestea devin un mod de viaţă.

5. Fii sensibil la nevoile şi simţămintele partenerului. Trăieşte împreună cu el greutăţile lui, dar şi bucuria atunci când el reuşeşte ceva.

6. Dezvoltă-ţi arta conversaţiei. Studiile arată că pe măsură ce soţii vorbesc mai mult unul cu altul, cu atât este mai probabil ca ei să atingă un grad mai înalt de satisfacţie în căsnicie.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Căsuţa copiilor: Rugăciuni la masă

Rugăciune înainte de masă

Copiii mai mici rostesc această rugăciune:
Doamne, Ţie-ţi mulţumim,
Căci Părinte bun fiind,
Bunătăţi ne dăruieşti
Şi din cele sufleteşti
Şi din cele pământeşti. Amin.
Apoi fraţii mai mari sau părinţii spun Tatăl nostru.

Rugăciune după masă

Mai întâi copiii mici:
Doamne, Ţie-Ţi mulţumim,
Că ne-ai dat să ne hrănim
Şi cu daruri sufleteşti
Şi cu roade pământeşti. Amin.

Apoi fraţii mai mari sau părinţii:
Îţi mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăţie, ci precum în mijlocul învăţăceilor Tăi ai venit, pace dându-le lor, aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Amin.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Căsuţa copiilor: Întâmpinarea Domnului

Dragi copii, pe 2 februarie Biserica noastră prăznuieşte unul din evenimentele importante din viaţa pământească a Mântuitorului, şi anume "Întâmpinarea Domnului". Despre acesta ne povesteşte Sfântul Evanghelist Luca. Trecuseră 40 de zile de la naşterea lui Iisus şi, aşa cum cerea obiceiul evreiesc, Maica Lui, împreună cu Sfântul Iosif, au mers la Ierusalim, să aducă o jertfă pentru naşterea copilaşului.

În Ierusalim trăia un om pe nume Simeon, căruia Dumnezeu i-a promis că nu va muri până nu va vedea pe Mântuitorul. Sfânta Tradiţie ne spune că Simeon avea deja 150 de ani. Când Maica Sfântă, împreună cu Pruncul Iisus şi cu Sfântul Iosif, au ajuns la Templu, Simeon a venit şi el acolo, îndemnat de Duhul Sfânt. Văzând Copilaşul, el l-a luat în braţe şi a recitat această frumoasă rugăciune, pe care o auzim la fiecare vecernie:
"Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32)

Această tradiţie a aducerii copiilor la Templu după naştere a fost păstrată de către Biserica noastră. Şi voi, la 40 de zile după ce v-aţi născut, aţi fost aduşi la biserică pentru a fi închinaţi înaintea icoanelor - adică îmbisericiţi.

Coloraţi icoana Întâmpinării:


Iată şi o întrebare pentru voi :

• Cine este femeia care stă în spatele lui Simeon, în icoana "Întâmpinării Domnului", pe care o aveţi de colorat?

Ca să aflaţi, citiţi din Biblie Evanghelia acestei sărbători - Luca, capitolul 2, versetele de la 22 la 40, sau rugaţi pe părinţi, ori pe unul din frăţiorii mai mari să vă citească, şi răspundeţi împreună la întrebare.

Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Copiii noştri – între educaţie intelectuală şi formare spirituală

Copiii îşi petrec o mare parte din copilărie pe băncile şcolii, de aceea părinţii creştini trebuie să fie la curent cu ce se petrece în afara familiei. Pentru aceasta, un rol important îl au întâlnirile părinţilor cu profesorii şi acceptarea unei implicări în acţiunile şcolii. Este vitală crearea unor legături între viaţa familială şi cea şcolară a copiilor.

Notele şi performanţele copilului
Cel mai adesea, părinţii se întreabă cum să-i ajute pe copii să asimileze tot ce se învaţă la şcoală şi cum să devină folositoare educaţia academică primită. De aceea, este ştiut că unii copii, crescuţi în duhul smereniei creştine, pot dobândi cunoştinţe fără a se mândri cu ele, ci punându-le în slujba altora. Pe de altă parte, una dintre problemele sistemului educaţional actual este aceea a concurenţei dintre copii. Notele obţinute în urma lucrărilor de control sunt considerate ca fiind mai puţin importante decât poziţia de care se bucură copilul în raport cu ceilalţi elevi din clasă şi acest lucru cultivă mândria. Aici intervine părintele, care trebuie să se arate mulţumit de nota obţinută şi să-l laude pe copil pentru osteneala depusă, iar nu pentru că i-a întrecut pe ceilalţi copii, obţinând note mai mari ca ei. Iar un copil care, în ciuda eforturilor sale, nu reuşeşte să aibă rezultate bune la învăţătură, nu trebuie făcut să se simtă că nu valorează nimic.

Capacitatea intelectuală
Capacitatea intelectuală nu este până la urmă decât unul dintre darurile naturale date de Dumnezeu. În general, societatea noastră îi încurajează pe cei care au calităţi intelectuale să se mândrească cu ele şi să-i considere pe ceilalţi inferiori. Însă, se ştie că nu toţi copiii au aceleaşi capacităţi de asimilare a informaţiilor şi a diferitelor deprinderi. De aceea, este foarte important sprijinul acordat de familie. Părinţii trebuie să le asigure copiilor timp şi un loc liniştit pentru pregătirea lecţiilor, să-şi arate interesul pentru programul lor şi să-i încurajeze să prindă gustul şcolii, să facă din pregătirea lecţiilor un moment atractiv şi să asigure desfăşurarea lor într-un climat familial optim. Ultima cerinţă e un motiv în plus pentru a evita tensiunile din familie: copilul care are prea multe griji nu poate învăţa cu folos, dar cel care se simte ocrotit şi fericit va spori în toate activităţile pe care le întreprinde.

Copilul, între natural şi artificial
Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte pe părinţi să vegheze asupra simţurilor copiilor lor: ce anume văd, ce aud, ce-i impresionează. Din păcate, civilizaţia secolului al XXI-lea nu le oferă doar pilde frumoase de cultură şi de comportament, ci îi bombardează cu ştiri şocante, imagini deşănţate şi dispute politice. Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să oferim copiilor ocazia de a-şi impregna simţurile de frumuseţile naturii prin contemplarea peisajelor, prin excursiile şi vacanţele organizate în mijlocul naturii. De asemenea, este important ca mediul familial şi chiar toate celelalte locuri unde îşi desfăşoară o bună parte din activităţile lor zilnice să nu fie constituit doar din lucruri artificiale, făcute de mâna omului, ci ar fi de preferat să se folosească pe cât este posibil materiale naturale, care înlătură dificultăţile cu privire la ideea unui Dumnezeu Creator al lumii.

Modelele copiilor
Nu în ultimul rând, părinţilor le revine misiunea grea de a le forma copiilor un profil spiritual solid. Pentru aceasta, trebuie să existe o concordanţă între educaţia religioasă primită în familie şi ceea ce li se oferă la şcoală. Părinţii pot contribui direct la bunăstarea spirituală a copiilor lor, înconjurându-i cu dragoste, rugăciune şi explicându-le învăţăturile moral-creştine cu ajutorul pildelor. La rândul ei, şcoala are o misiune nobilă, aceea de a le oferi copiilor modele demne de urmat prin profesorii ei. Beneficiile şi concretizarea acestei comuniuni familie-şcoală se observă în comportamentul zilnic al copiilor, în relaţiile dintre ei, în creşterea lor duhovnicească şi în înţelegerea şi respectarea adevărurilor dumnezeieşti.

Prof. Laura Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Dicţionarul creştinului ortodox

Apocalipsa - este ultimul capitol din Noul Testament, scris de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, şi cuprinde descoperirea făcută acestuia de către Mântuitorul. În ea ne este prezentată o viziune profetică privitoare la situaţia Bisericii de la întemeiere şi până la
sfârşitul lumii, când va ieşi biruitoare din toate piedicile şi duşmăniile ce-i vor sta în cale de-a lungul vremurilor. Fiind o carte profetică, Apocalipsa foloseşte mult simbolul şi alegoria. Acest lucru îi conferă un caracter "obscur", mai greu de înţeles, care a dat naştere la numeroase interpretări, confuzii şi speculaţii nefundamentate.

Apocrif - vine din gr. apokrifos = ascuns, nesigur, secret. Cărţile apocrife sunt cărţi pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaşte ca inspirate şi autentice şi nu le admite în Sf. Scriptură, pentru că originea lor este obscură. Deşi interesante prin conţinutul lor, cărţile apocrife cuprind de multe ori idei eretice sau lucruri ascunse, obscure. După modelul acestora, în literatura religioasă au apărut şi cărţile apocrife populare, bazate pe legende religioase.

Catapeteasmă/iconostas – denumirea peretelui acoperit de icoane care desparte altarul de restul bisericii. Este făcut din lemn, piatră, marmură, cărămidă sau metal. Are trei uşi, două laterale (numite diaconeşti sau îngereşti) şi la mijloc o uşă centrală, formată din două părţi care se deschid lateral, numite uşile împărăteşti. Se numesc aşa pentru că la ieşirea cu Sfintele Daruri şi aducerea lor de la proscomidiar la Sf. Altar, preotul intră pe aceste uşi simbolizând Intrarea Domnului Iisus, Împăratul cerului şi al pământului. Pe aceste uşi nu pot intra decât persoanele sfinţite prin hirotonie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Berivoii Mici

Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi, este mult îndrăgit şi în Ţara Făgăraşului, unde peste 20 de biserici îi poartă hramul. Una dintre ele este şi biserica din Berivoii Mici. Berivoiul, sat „de sub munte“ cu vederi pitoreşti, este împărţit în Berivoii Mari şi Mici. Cu toate că se numesc „Mici“, Berivoii Mici este un sat cu mai mulţi locuitori decât Berivoii Mari, dar şi mai tânăr.

Biserică de lemn arsă
Biserica actuală din Berivoii Mici, cu hramul “Sfântul Nicolae”, s-a ridicat pe fundaţia alteia mai vechi, construită din lemn. Vechiul lăcaş de cult, în ciuda tuturor încercărilor stăpânirii de atunci, a rămas în folosinţa ortodocşilor deşi presiunile de a-l ceda greco-catolicilor erau foarte mari. În anul 1789 biserica de lemn a fost pictată de zugravul Ioan din Turcheş, însă, după cum ne spune o mai veche monografie a satului, a fost arsă într-un incendiu dezastruos, care a distrus şi aproape 40 de gospodării.

Biserica actuală şi slujitorii ei
Biserica actuală a fost construită în anul 1877, sub păstorirea preotului Matei Chiujdea. Este construită din cărămidă şi piatră, în formă de corabie, cu un turn ridicat pe trei nivele.
În 1928, din contribuţia credincioşilor şi cu osârdia preotului Vasile Răduleţ, s-au procurat cele două clopote mari care împreună au 1100 kilograme. În 1958 biserica a fost dotată cu un policandru de fier forjat de dimensiuni mari, proiectat de preotul paroh din acea vreme, Constantin Prescure, şi mai târziu alte două policandre de dimensiuni mai mici. În perioada de îndelungată păstorire a părintelui Constantin Prescure (1956-1999), biserica şi-a îmbogăţit patrimoniul şi şi-a înfrumuseţat înfăţişarea prin veşminte noi icoane, vase de cult, sau covoare. Chiar şi structura interiorului s-a schimbat, pentru că în 1978, părintele împreună cu credincioşii au desfiinţat zidul despărţitor dintre altar şi naos, pentru a-l înlocui cu un iconostas sculptat în lemn de stejar, care a fost comandat la Neamţ. Icoanele catapetesmei au fost pictate pe lemn de către pictorul Tănase Mocănescu, din Sinaia.
Dintr-o cronică sumară a parohiei aflăm că în biserica „Sfântul Nicolae“ au slujit începând din anul 1821 următorii preoţi: Pavel Chiujdea, Ioan Chiujdea, Năftănăilă Răduleţ din Berivoii Mari, Matei Chiujdea – sub care s-a ridicat actuala biserică, Vasile Răduleţ, Andrei Aldea, Constantin Prescure, iar din 1999 actualul preot paroh, Ioan Puia.

Aproape de final…
În anul 2003 părintele Ioan împreună cu credincioşii parohiei au început lucrările şi la locaşul de cult, după ce au renovat casa parohială. În acel an biserica s-a înnoit cu un acoperiş refăcut complet din tablă de aluminiu, iar în anul următor s-a trecut la tencuirea pereţilor pentru înzestrarea bisericii cu cea mai frumoasă podoabă, pictura. În acelaşi an s-a înlocuit duşumeaua din lemn, deteriorată, cu o pardoseală de gresie, iar ferestrele cu geam de tip termopan.
În cursul anului 2005 au început lucrările efective la pictură, executate de pictorul Oprea Pioară şi a fost finalizat altarul şi prima boltă din naos, iar în cursul anului 2006 s-a acoperit şi cea de-a treia boltă. În 2007 s-a pictat şi ultima boltă reprezentând-o pe Maica Domnului rugându-se, acum fiind realizate aproape trei sferturi din minunata pictură bizantină care aduce cerul pe pământ, iar pe noi ne îndeamnă să ne ridicăm la cer.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

„Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii“

Interviu cu parintele Iosif Ciolan, preot paroh in Sinca Veche

Părintele Iosif păstoreşte cu bucurie şi dragoste comunitatea ortodoxă din Şinca Veche. Un preot cu multe realizări deosebite, ca mărturie atrăgându-ne atenţia frumoasa biserică unde slujeşte, dar şi implicarea lui în viaţa comunităţii, care îl face să fie apreciat şi iubit atât de cei de vârsta a doua şi a treia, dar şi de tinerii pe care cu drag părintele îi ia sub ocrotirea sa, unii dintre ei cântând în cor, alţii ajutându-l în Sfântul Altar. Mereu zâmbitor şi iubitor de oameni, părintele ne-a răspuns cu drag la întrebările ridicate de câteva temeri contemporane.


Părinte, parcă sunt tot mai mulţi tineri care amână momentul căsătoriei, fiindu-le teamă să facă acest pas. De unde vine această teamă ?
Cred că este vorba de impactul societăţii asupra naturii umane. Oamenilor le e teamă că nu va exista un suport material suficient, care să le susţină viaţa, care să-i ajute să înceapă această nouă viaţă.

Este justificată această teamă ?
Cu siguranţă că nu. În momentul în care omul are alte valori în viaţa lui, în momentul în care se bazează pe viaţa spirituală, automat materialul va fi lăsat pe planul al doilea şi atunci şi teama va dispărea. Din păcate însă societatea noastră este din ce în ce mai secularizată şi chiar ea le alimentează tinerilor această temă, neoferindu-le însă alternativă la astfel de probleme. Există însă o oază spirituală care le poate oferi efectiv o stare de linişte, o stare de împăcare cu realităţile lumii actuale şi răspunsurile la aceste frământări ale lor. Aceasta este Biserica. Dacă ne uităm în Biserică vedem că există exemple de urmat sau cel puţin de luat în seamă. Acolo îi găsesc pe cei care sunt împliniţi şi pe cei care au trecut deja prin viaţa unei căsnicii frumoase. În Biserică, nu în afară. În afară o să-ţi dai seama că familia nu este prezentă decât într-o măsură dezbinată oarecum.

Însă cum pot fi ei să discearnă aceste lucruri, pentru că pe de altă parte avem o situaţie deloc plăcută: foarte multe cupluri, după destul de puţin timp de la căsătorie, divorţează.
O greşeală mare pe care o fac tinerii când se căsătoresc este că nu întreabă şi nu ascultă pe nimeni. Ei consideră că uneori iubirea este totul şi că aceasta poate să rezolve toate problemele. Cel mai adesea ei nu au un duhovnic comun, cu care să vorbească înainte de a se căsători. Doi tineri care-şi aleg bine duhovnicul, aceia nu pot să greşească în căsătorie. Duhovnicul este cel care, nu numai el ca şi om, prin pregătirea sa, poate să le răspundă şi să-i ajute la finalizarea cu responsabilitate a acestui pas, ci efectiv glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin gura duhovnicului poate să îi arate tânărului dacă persoana pe care a ales-o este potrivită pentru căsătorie. Sunt multe cazuri de tineri care datorită duhovnicilor pe care i-au avut, şi datorită binecuvântării, au trăit vremuri frumoase şi o căsnicie fericită. Pentru că au avut de la început binecuvântarea lui Dumnezeu care a lucrat în căsnicia lor, bineînţeles cu lucrarea şi cu străduinţa amândurora. Deci primul lucru este ca ei să-şi caute duhovnic, şi un duhovnic bun.

Părinte, în afară de teama de căsătorie am mai întâlnit, nu de puţine ori, la oamenii căsătoriţi, o teamă de a avea copii. De cele mai multe ori tot din considerente materiale…
Perspectiva acesta este greşită, pentru că de fapt nu noi îi creştem pe copii. Noi le oferim un mediu de socializare. În rest cel care îi creşte este Dumnezeu. Şi cel mai bun exemplu este cel al familiilor cu mulţi copii. Am un vecin care are 13, şi toţi sunt realizaţi din punct de vedere material, deşi le-a fost greu.
Există însă şi o altă teamă, egoistă: să nu le fure timpul pe care preferă să îl dedice realizărilor profesionale sau destinderii decât creşterii copiilor.

Am întâlnit de curând pe cineva care avea o teamă filosofică, ca să zic aşa… Se întreba de ce să dea viaţă unei fiinţe pentru a se chinui în această lume plină de suferinţe. Are dreptate?
Nu. Din punctul meu de vedere, există mult mai multă fericire decât nefericire, mult mai multe lucruri frumoase. Nu ne putem numai crampona de ceea ce este urât în jurul nostru. Mântuitorul Hristos spune foarte clar: dacă ochiul tău este curat, totul în jurul tău îl vezi curat. Dacă trupul şi sufletul sunt curate, toate în jurul tău sunt curate. Avem un exemplu foarte bun pentru noi: părintele Teofil. Suferinţa cu care s-a născut, de a nu vedea, ar fi trebuit să-l facă să fie încruntat, supărat, însă el, din contră, este luminos şi optimist. A fost întrebat odată de mitropolitul Antonie dacă este fericit şi mulţumit aşa cum este el. Părintele a răspuns că dacă ar zice că e mulţumit şi fericit ar minţi. Însă i-a ajutat Dumnezeu să descoperă acea bucurie în plus faţă de ce au primit alţii: liniştea izvorâtă din prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui.
Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii, că noi suntem cei care facem să crească copilul. Nu, Dumnezeu este cel care le plineşte toate.

Părinte, sunteţi autorul poveştii pentru copii din fiecare număr al revistei, care-l are protagonist pe Matei. De unde dragostea de a vă adresa copiilor şi puterea de a crea?
În primul rând fiecare copil îşi iubeşte copilăria. Şi aici vorbeşte copilul din mine. Mi-a plăcut să ascult poveşti şi în general ascultam poveştile pe care bunica mea mi le spunea, în care personajele principale eram eu şi sora mea. Aşa am ajuns la un moment dat să încerc să retrăiesc acele clipe de atunci şi ori de câte ori scriu poveştile, mă revăd pe mine. Puterea de a crea... probabil că aşa vrea Dumnezeu. Poveştile însă nu sunt numai pentru copiii mici, ci sunt şi pentru copiii din noi, pentru copii mai mari, care eu nevoie de explicarea învăţăturii creştine printr-o pildă.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Credinţa, între declaraţie şi trăire

Observăm de cele mai multe ori în vieţile creştinilor noştri că nu există o acoperire practică a credinţei. Adică, deşi se numesc creştini, în comportamentul, viaţa, atitudinea şi modul lor de gândire există o ruptură faţă de modul în care ar trebui să se comporte, să trăiască, să gândească un adevărat creştin. De ce? Uneori lipseşte informaţia, alteori nu este interesat pur şi simplu din varii motive…

„Tradiţiile“ – credinţa noastră
A fi creştin nu înseamnă numai a face act de prezenţă la slujbele care se ţin la biserică (care de cele mai multe ori sunt neînţelese, tot din cauza dezinteresului), ci înseamnă ca TOATĂ viaţa noastră „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum mărturisim la Sfânta Liturghie.

S-ar putea întreba cineva: cum adică nu trăiesc cu adevărat creştineşte? Uite, eu merg la biserică, mă rog cât de cât… Ce-mi lipseşte? Am să iau cu un exemplu: la o înmormântare, după ce s-a ieşit afară pentru a continua slujba, una dintre femei, (pe care o ştiam că merge la biserică), a fugit repede şi a luat o cană spărgând-o în cameră după ce a fost scos afară mortul iar oamenii au ieşit în curte. Am întrebat-o de ce a făcut gestul acesta, pentru a vedea ce explicaţie dă. Răspunsul a fost acesta: „Aşa-i tradiţia.“

Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud acest răspuns în multe alte contexte, indiciu al faptului că mulţi dintre ai noştri creştini fac ceea ce fac nu fac conştient şi convinşi de ceea ce fac, ci multe lucruri le împlinesc în virtutea unei aşa zise „tradiţii”. Mai cunoaştem şi alte multe „tradiţii“: spoveditul la repezeală în ultima săptamână înainte de Paşti, parastasele „udate” din belşug cu băutură, pe la sate intratul la crâşmă „la una mică” după slujbă, bârfele şi uitatul prin biserica pentru a vedea cine cu ce e îmbrăcat şi multe altele..., care în nici un caz nu aparţin unei vieţi creştine.

Faptul că există un număr statistic majoritar de creştini ortodocşi (90%) nu înseamnă că toţi aceştia sunt şi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Ba chiar mulţi nici nu au habar ce înseamnă creştinism. Şi aceasta reprezintă un semnal de alarmă, pentru că atâta timp cât nu este înţeles creştinismul în profunzime şi corect, atât timp cât nu este aplicat în viaţa de zi cu zi, nu putem spune că avem o relaţie autentică cu Dumnezeu şi, deci, că suntem creştini. Toate aceste „tradiţii“, superstiţii şi erori de înţelegere trebuie înlăturate şi corectate, deoarece prin ele nu numai că nu ne trăim credinţa, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să o trăiască. Cum se întâmplă asta? Pentru că cei care ar vrea să se apropie de Biserică şi dau de tot felul de oameni care sunt preocupaţi mai degrabă cu respectarea a tot felul de „tradiţii“, care nu au nimic de a face cu o credinţă sinceră, dau bir cu fugiţii.

Cum aflăm voia lui Dumnezeu?
Ce este însă de făcut? Primul lucru care trebuie înţeles fundamental de către credincioşi este că Biserica lui Hristos o formăm cu toţii, laici şi clerici. Numai împreună putem vorbi despre o adevărată Biserică a lui Hristos, iar despre noi ca despre nişte mădulare active, nu moarte, ale acestui corp al Bisericii. Pentru că fiind fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, fiecare avem funcţia noastră REALĂ, nu închipuită, nu înţeleasă metaforic, ci pur şi simplu noi suntem o particică activă a trupului lui Hristos, adică al Bisericii, şi fiecare avem un loc şi un plan binecunoscut lui Dumnezeu. Cum îl putem cunoaşte şi noi ? Cu ajutorul DUHOVNICULUI. Este primul lucru din abecedarul credinţei pe care trebuie să-l înţelegem şi de fapt cel mai important. Cu aceasta ar trebuie nepărat să începem.

Dar iată că noi astăzi nu mai prea vorbim de duhovnic, ci vorbim impersonal de preotul cutare la care m-am spovedit. Şi dacă nu era el, e bun şi altul. Apoi, în Postul Paştilor, buluc la biserică în mod deosebit în ultima săptămână, şi... pe unde om nimeri.

Dragii mei, vă întreb aşa, după mintea şi sufletul dumneavoastră, credeţi ca asta se numeşte duhovnic? Că aşa superficial putem noi cunoaşte voia lui Dumnezeu cu noi? Că aşteptăm miracole de la o spovedanie care durează uneori la fel de scurt ca şi un blitz al aparatului de fotografiat? Această noţiune - DUHOVNIC - creştinii zilelor noastre trebuie să o înţeleagă şi să o asume. Duhovnicul este tatăl nostru duhovnicesc, el este unul singur şi pe acela trebuie să-l păstrăm necontenit. Este cel prin care Dumnezeu călăuzeşte paşii omului. Fără acesta, omul este realmente în derivă. Spovedania adevărată se face cu răgaz, la un duhovnic care te cunoaşte, îţi cunoaşte viaţa şi durerile, se roagă pentru tine, iar în timpul spovedaniei are şi vremea de a cere lui Dumnezeu să îi dea cuvântul de folos pentru tine.

Preţuiţi-vă sufletul!
Apoi mai este o problemă gravă. De duhovnic se leagă automat o altă stare pe care creştinul ar trebui obligatoriu să o deţină: ascultarea. Adică să asculţi de ceea ce spune părintele duhovnicesc, duhovnicul. Aici însă e o altă problemă majoră: „Cum, zice creştinul nostru, să ascult eu de popa? Păi el îmi zice să postesc, să mă înfrânez, să nu mai înjur etc. Fugi, dom’le de aici...“

Da, dragul meu creştin, să asculţi de el, de duhovnic, pentru că degeaba ai duhovnic dacă nu-l asculţi. Şi preţuiţi-vă sufletele, dragii mei, căutaţi duhovnici care să vă crească sufleteşte, să simţiţi că prin ei grăieşte Dumnezeu. Aşa cum atunci când sunteţi bolnavi căutaţi să mergeţi la un doctor bun şi nu vă lăsaţi pe mâna oricui, acordaţi cel puţin aceeaşi atenţie şi sufletului.

Iată două realităţi fundamentale, la care trebuie să luăm aminte. Duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Cu aceasta facem primii paşi adevăraţi în viaţa duhovnicească, primii paşi cu Dumnezeu. Ascultându-l putem apoi împlini şi celelalte lipsuri ale noastre, iar diferenţele dintre ceea ce declarăm că ne este credinţa şi ceea ce facem în realitate se vor diminua simţitor.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

INTERNETUL - prieten şi duşman, deopotrivă

Întrucât suntem martorii unei explozii informaţionale şi tehnologice, internetul a devenit o realitate din ce în ce mai mult prezentă în toate domeniile existenţei umane. Şi acesta este doar începutul. Preocuparea care se naşte este legată de raportarea internetului la modul de viaţă creştin. Ce este sau ce poate fi internetul.

Utilizatorul

Ce presupune a fi utilizator de internet? Cine poate deveni surfer în lumea cu adevărat a tuturor posibilităţilor? De la început trebuie spus că internetul este o mare provocare. De altfel, internetul este mai mult decât o posibilitate de accesare a datelor, informaţiilor, etc. INTERNETUL ESTE O LUME, o altă lume, virtuală. O lume în care pentru a intra şi a trăi trebuie să te naşti din nou. Cel care accesează internetul trebuie să-şi asume o identitate, este pus în faţa provocării de a deveni altul sau de a se ascunde sub o identitate falsă. Cu toţii ştim că numele te reprezintă, te defineşte ca persoană. Sfânta Scriptură ne învaţă că numele fiecăruia este scris în Cartea Vieţii, deci are valoare veşnică, rămâne chiar şi după moartea noastră. De cei morţi ne aducem aminte prin rostirea numelor lor, o dată cu invocarea cărora rememorăm toate cele făcute de ei. Pomelnicul de la biserică foloseşte numele fiecăruia pentru a-l pune în legătură cu Dumnezeu. Internetul îţi oferă posibilitatea de a-ţi păstra identitatea sau de a te ascunde sub o altă identitate. Asta înseamnă că poţi face lucruri pe care nu le-ai putea realiza în lumea reală, îţi oferă posibilitatea dedublării, ceea ce poate deveni dăunător, întrucât oricine poate face orice fără a-şi asuma responsabilitatea a ceea ce face şi fără a putea fi tras la răspundere pentru asta. Poţi afla ultimele noutăţi, poţi citi materiale informative, folositoare, poţi găsi schema televizorului pe lămpi al bunicului, DAR poţi şi agresa, minţi, fura, batjocori, sminti pe alţii. De aceea trebuie spus din capul locului că există o vârstă a internetului, în sensul că nu oricine poate fi utilizator responsabil. Vârsta utilizatorului de internet, însă, nu se măsoară în ani, ci în maturitatea de gândire şi acţiune, capacitatea de a discerne modul în care să se folosească de această lume virtuală, fără a se lăsa prins în mrejele ademenitoare ale ei.

Internetul ca păcat şi patimă.

Biserica defineşte păcatul ca fiind fapta potrivnică voinţei lui Dumnezeu, iar patima ca o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul. Sau, mai simplu, păcatul este călcarea voii lui Dumnezeu, iar stăruinţa în păcat devine patimă, viciu. Sfinţii Părinţi spun că orice lucru care ne domină (stăpâneşte, conduce) constituie patimă şi este păgubitor pentru om. Ni se pare un păcat de neiertat atunci când aflăm că prietenul nostru nu se trezeşte bine din beţie şi iar se îmbată, dar ne este greu să acceptăm că există o beţie a internetului. Pentru că INTERNETUL TE PRINDE, te captivează până într-atât încât uiţi de tine, de prietenii care s-ar bucura să te simtă lângă ei fizic, nu virtual, dar şi pentru că îţi oferă posibilitatea dedublării. Pe internet poti fi oricine şi poţi face orice, îţi poţi asuma identităţi false, deoarece îţi deschide drumul ”ieşirii din tine”. În Noul Testament găsim cazul tânărului care din dorinţa de a naviga singur în lume, de a-şi conduce viaţa autonom, fără a ţine cont de talăl său, şi-a ieşit din sine, din condiţia de fiu al tatălui său, a căutat procurarea de plăceri ieftine departe de casa tatălui său unde i se părea că este ţinut captiv. Dar, când şi-a dat seama că plăcerile lui au ţinut cât banii pe care i-a cheltuit, a conştientizat că superficialitatea unui trai dependent de plăceri comerciale i-a creat prieteni falşi care l-au părăsit odată cu banii lui şi a rămas singur într-o lume rece unde nimic nu mai este ceea ce părea a fi. Pentru tânărul acesta nu a fost totul pierdut deoarece şi-a adus aminte de tatăl său, ”şi-a venit în sine” şi s-a întors ACASĂ. Atâta timp cât acasă nu înseamnă ”pe net”, ci în lumea reală printre cei pe care îi iubeşti şi te iubesc, pe care îi poţi îmbrăţişa, poţi lua internetul ca o plimbare pe stradă sau ca o vizită de prietenie. Dar când netul te prinde şi devine casa ta nr.1, şi atunci când priveşti în oglindă (unul din singurele momente reale) şi te întâlneşti cu tine cel adevărat, cu ochii umflaţi şi negri de cearcăne, poţi scrie singur definiţia patimii. Nu mai este necesar să-ţi zică nimeni că ai patima internetului, sau ca ai devenit dependent.

Un punct de vedere creştin

S-ar putea interpreta că biserica se ridică împotriva internetului sau că-i consideră pe utilizatorii lui păcătoşi. Pentru a evita o astfel de interpretare vom spune următorul lucru: biserica se foloseşte de vin în cadrul cultlui, dar condamnă patima beţiei. Nu vinul este vinovat pentru că utilizatorul lui i-a devenit rob. De asemenea, veninul, periculos sau chiar letal în cazul muşcăturii sau ingerării, este utilizat în prepararea multor medicamente.

Mai mult, Biserica vine în întâmpinarea utilizatorilor de internet. Din îndemnurile Sf. Vasile cel Mare reţinem că trebuie să fim asemeni albinelor care deşi zboară prin multe flori, culeg numai nectarul. Biserica însăşi deţine site-uri ortodoxe cu conţinut ziditor, mulţi utilizatori cu convingeri sănătoase au pus pe net informaţii folositoare, rugăciuni, acatiste, paraclise, vieţi ale sfinţilor, sfaturi ale duhovnicilor, ştiri, etc., iar pentru cei care folosesc chatul sau fac upload sau download informaţional există huburi ortodoxe.

Aşadar, internetul poate fi un mod util de te informa sau poate deveni blestem dacă te prinde. Prieten şi duşman, deopotrivă.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008