O linişte profundă domnea deasupra întregului sat. Nici o adiere de vânt, nici un foşnet de frunză, nici un zumzet de albină nu conturba liniştea adâncă ce stăpânea la acea oră satul lui Matei. Te aflai parcă într-o altă lume, într-o altă împărăţie, împărăţia liniştii. Totul în jur era înveşmântat într-o aură de mister. Din moment în moment aşteptai să se întâmple ceva. Parcă şi timpul se oprise o clipă în drum ca să întâmpine pe cineva. Era o frumoasă zi de toamnă. Duminică. „Dies Dominica”, cum spuneau latinii, adică „Ziua Domnului”. Ziua în care Dumnezeu îşi dăduse din nou întâlnire cu oamenii din sat în casa aceea mare, cu turlă înaltă, înălţată cu mult timp în urmă pe dealul de la marginea satului, şi pe care oamenii o numesc biserică. De fapt este Casa lui Dumnezeu, locul unde Îl găseşti întotdeauna pe Dumnezeu.
Deodată, de după turla bisericii, agale, abia ridicându-şi capul, de parcă îi era teamă ca nu cumva să facă prea mult zgomot în această împărăţie a liniştii, îşi făcu apariţia solul lui Dumnezeu, adică soarele, care dorea să anunţe cu razele sale jucăuşe că Ziua Domnului a început, că Dumnezeu îşi aşteaptă oaspeţii în casa lui.
În clipa aceea un sunet strident de toacă de fier brăzdă liniştea acelei dimineţi.
- Pregătiţi armele! ordonă Matei soldaţilor din faţa sa.
Dintr-o dată, glasul clopotelor din turla bisericii puse stăpânire peste liniştea satului.
- La ataaaaaac! strigă poruncitor soldaţilor săi. Şi Matei se năpusti asupra
cetăţii pe care urma să o cucerească.
- Mateeeei! Trezeşte-te! E vremea să plecăm la biserică, se auzi glasul blând al bunicii.
Matei îşi deschise încet ochii şi se întrebă nedumerit: dar unde sunt soldaţii mei, şi unde este cetatea furnicilor, şi unde sunt......? Aha. Cred că am visat, îşi spuse. Apoi îi veni în minte cuvintele bunicii: ”E vremea să mergem la biserică”. Ce să caut eu la biserică? Ce să fac acolo? Mă plictisesc atât de mult că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă acolo. Dacă nu înţeleg nimic cred că nu are rost să merg. Şi mai mult decât atât nu mi-am terminat ieri misiunea de a cuceri cetatea furnicilor din grădină, îşi spuse el.
- Bunico, trebuie neapărat să vin şi eu cu tine la biserică? Ştii, eu nu înţeleg
aproape nimic din ceea ce se întâmplă acolo şi cred că dacă nu înţeleg nu are rost să merg. Uite, când o să cresc mai mare, şi o să înţeleg mai multe, atunci voi veni şi eu.
Bunica îl sărută dulce pe frunte şi aşezându-se lângă el îi spuse cu voce caldă:
- Matei, chiar dacă nu înţelegi totul, nu înseamnă că mergi degeaba la biserică. Tot
rămâi cu ceva.
- Cu ce să rămân bunico?
- Se pare că tu iar vrei să mă pui să-ţi torc o poveste ca de obicei, ca să înţelegi! Fii atent!
„Un bătrân călugăr care-şi petrecea viaţa mai mult în rugăciune şi meditaţie, s-a plâns într-o zi stareţului că lui nu-i rămâne nimic în cap din toate predicile şi citirile din biserică şi că ar cere să fie scutit de a mai participa la ele. Stareţul a socotit că cererea lui e o călcare de rânduială şi i-a dat un canon: - Să iei Prea Cuvioşia Ta unul dintre aceste două coşuri de nuiele, să cari cu el trei zile apă de la izvor şi să uzi răsadul de varză din grădina mânăstirii. Erau alături două coşuri de nuiele, ambele murdare, pline de noroi. Şi apoi cum să cari apă cu un coş de nuiele? Bătrânul se mâhni în sufletul său, dar îşi făcu ascultător semnul crucii şi, luând unul dintre coşuri, porni să împlinească porunca spunându-şi: - Ce-am căutat am găsit; iată că am ajuns la bătrâneţe să car apă cu coşul. Trei zile cără apă făcând drumul de la izvor până la răsadniţă, bineînţeles ajungând de fiecare dată cu coşul gol. Nici măcar o picătură de apă nu ajungea la grădină. A treia zi seara aşeză coşul lângă celălalt şi se duse la stareţ să-i spună că şi-a împlinit canonul. Stareţul i-a ieşit înainte şi s-au îndreptat amândoi spre locul unde erau cele două coşuri. Stareţul îl întrebă: - Ai înţeles acum care e rostul prezenţei tale în biserică atunci când se predică sau se citeşte din cărţile sfinte? Bătrânul călugăr ripostă vădit mâniat: - Cum era să înţeleg? Am înţeles că trebuie să fac ascultare. Atât. Altceva n-am înţeles nimic. Ba mai mult, era cât pe ce să rămânem fără varză, că era aproape să se usuce. Stareţul îi arătă cele două coşuri şi îl întrebă: - Oare nu vezi nici o deosebire între cele două coşuri? Bătrânul se uită atent la ele şi deodată faţa i se lumină. – Unul e murdar iar celălalt e curat. – Care e curat? – Cel cu care am cărat apa. – Vezi? - îi zise stareţul. N-ai putut duce apă cu el fiindcă coşul n-a ţinut apa, dar cărând mereu apă cu el coşul s-a curăţat. Aşa se întâmplă şi cu mintea ta. Ţi se pare că nu reţine nimic dar fiind prezent mereu în biserică mintea şi sufletul tău se curăţeşte fără să prinzi de veste, chiar dacă ţi se pare că nu înţelegi nimic. Călugărul făcu o metanie mare şi se întoarse la chilia lui luminat. Când bătu clopotul de adunare fu primul care intră în biserică.”
Matei îşi ridică ochişorii zglobii spre privirea bunicii. Înţelesese. Se spălă, se îmbrăcă cu hainele de sărbătoare şi aşteptând în prag îi spuse bunicii:
- Sunt gata. Să mergem la biserică, să vedem ce se poate întâmpla cu mine. Să
vedem cu ce rămân.
Slujba a fost lungă, dar frumoasă. Matei era fascinat de ordinea şi frumuseţea din biserică. De sfinţii pictaţi pe pereţi care cu privirile lor blânde îl urmăreau şi parcă încercau să-i spună ceva, de vocea melodioasă a părintelui care stătea de vorbă cu Dumnezeu în altar spunându-i multe rugăciuni, de oamenii care cu atitudine pioasă stăteau îngenunchiaţi, cântând toţi împreună într-un glas o cântare ce venea parcă de sus, dintr-o altă lume, de mirosul plăcut al tămâiei... Totul în jur emana linişte şi pace. Deodată bunica îi şopti la ureche că trebuie să meargă în faţa sfântului altar să-şi aprindă lumânarea şi să primească Sfânta Împărtăşanie. O emoţie profundă îi inundă sufletul. Stătea abia răsuflând în faţa părintelui care avea în mână Sfântul Potir. Deschise gura... şi din clipa aceea o linişte profundă puse stăpânire pe el. Se uită la oamenii din jurul său. Toţi îl priveau zâmbind. Era atâta linişte, atâta pace, atâta bucurie! Parcă era în Împărăţia Liniştii…
Cum a ajuns acasă de la biserică? Nici nu-şi mai aducea aminte. Important era că ceva se schimbase în sufletul său. Intră grăbit în casă, cotrobăi prin cămară şi smulse grăbit cutia cu zahăr de pe raft şi din câţiva paşi ajunse în mijlocul grădinii, în faţa muşuroiului de furnici pe care cu o zi înainte fusese gata gata să-l distrugă. Se aşeză în genunchi lângă el şi turnă zahărul la baza cetăţii furnicilor. Era atât de mulţumit, atât de fericit că ieri nu avusese timp să le distrugă cetatea. Nu ştia ce se întâmplase în dimineaţa aceea cu el, nu putea înţelege, dar un singur lucru era important: trăia acum într-o altă lume, într-o altă împărăţie. Intrase în Împărăţia Liniştii.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu