Dor de pelerin

Sfinţenia, darul lui Dumnezeu, este lucrul cel mai vrednic de dorit pe pământ. Dar nu "sfinţenia" ca idee, ci sfinţenia ca viaţă, aceea care ne umple de bucurie curată, de lumină şi căldură, care ne transformă cum n-am fi crezut vreodată că se poate. Atunci când inima noastră începe să se deschidă şi să primească darul sfinţeniei, ea intră în rezonanţă cu toţi sfinţii, descoperă o lume nouă, şi începe să perceapă într-un fel aparte toate "urmele" sfinţeniei care, de-a lungul timpului, au presărat pământul. De când Mântuitorul a vestit Evanghelia mântuirii şi le-a spus ucenicilor Săi şi la tot omul: "Fiţi sfinţi...", nespus de mulţi sunt cei care au primit cu-vântul şi s-au nevoit să-l urmeze. Şi Domnul a primit nevoinţa lor şi a adăpat setea lor, umplându-i cu darul necuprins al sfinţeniei. Nu este un loc anume pe pământ ca să ne sfinţim, ci orice loc, pe pământ, poate deveni loc al mântuirii şi al sfinţirii noastre.
Există însă locuri şi oameni care s-au sfinţit şi care, prin darul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, au rămas în chip deosebit ca o mărturie vie a sfinţeniei, şi de asemenea ca un exemplu de urmat şi o chemare pentru noi ceilalţi.
Un astfel de loc, sau mai degrabă locul prin excelenţă, este chiar patria Mântuitorului şi leagănul creştinismului. Noi îl şi numim "Ţara Sfântă" sau "Locurile Sfinte", şi parcă nu se poate imagina îndeajuns binecuvântarea de a ajunge pe meleagurile unde Domnul Hristos S-a născut şi a copilărit, unde a propovăduit şi a făcut atâtea minuni, unde S-a rugat sau a pătimit, unde a înviat şi S-a înălţat la cer.
Apoi, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi atâţia alţi nenumăraţi sfinţi s-au sfinţit prin darul Duhului Sfânt şi au sfinţit locurile unde au trăit. Creştinismul a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, şi, oriunde a ajuns, Dumnezeu S-a preaslăvit în sfinţii Săi, dovadă că El este Viu şi darul Lui lucrează şi se manifestă aievea pe pământ.
Multe sunt în lume locurile sfinte, iar ţara noastră nu este deloc săracă în astfel de locuri. În ţara noastră creştinismul are o istorie lungă şi bogată, a cărei cunoaştere nu numai că ne îmbogăţeşte sufletul şi ne întăreşte identitatea, dar ne şi obligă la îngrijirea şi creşterea acestei frumoase moşteniri! Ce mănăstire să menţionezi mai întâi, când pământul românesc e presărat la tot pasul cu mândre mănăstiri? Ce sfinte moaşte să aminteşti mai întâi, când ţara noastră are atâţia sfinţi mari care strălucesc ca nişte sori în diferite zone din România? Cuvioasa Parascheva la Iaşi, Sfântul Dimitrie cel Nou la Bucureşti, Sfânta Muceniţă Filofteia la Curtea de Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul la Bistriţa şi mulţi alţii; sfinţi voievozi ctitori străluciţi de biserici şi mănăstiri precum Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau martiri precum Sfinţii Brâncoveni, sfinţi pustnici precum marele Daniil Sihastrul ori Cuvioasa Teodora de la Sihla, sfinţi ierarhi şi martiri, din timpuri mai vechi, sau mai noi... În neamul acesta Dumnezeu nu a încetat să ridice sfinţi în orice timp al istoriei...
Bine ne este nouă să cercetăm astfel de locuri. Ele se află, unele mai aproape, altele mai departe, unele... chiar la un pas de noi. Călători cum suntem în această viaţă, să trăim această condiţie a noastră şi la nivelul pelerinului care cercetează locuri sfinte. După putere să le căutăm, şi să căutăm nu doar să ne închinăm, ci să şi cunoaştem istoria locului sau viaţa sfântului respectiv. Fără îndoială ne vom îmbogăţi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007