Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“, rod al dragostei şi străduinţei

39 de mănăstiri în Ţara Făgăraşului. Nu, nu mai sunt… Dar au fost. Spun bătrânii că le povesteau bătrânii lor cum la poalele munţilor la fiecare vale era câte o mănăstire. Ridicate cu multă trudă de-a lungul secolelor, au fost dărâmate cu tunul sau incendiate. Câteva dintre ele au fost refăcute după 1990, iar una dintre ele este şi mănăstirea de la Berivoi.

Martiri ai Ţării Făgăraşului
Dacă la ieşirea din Recea spre Dejani urmezi indicatorul spre Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“ şi faci stânga, mai mergi vreo câţiva kilometri pe un drum pietruit şi ajungi într-un colţ de rai. La piciorul muntelui, între doi versanţi acoperiţi de brazi şi fagi, lângă o vale rece şi cristalină se află mănăstirea „de la Berivoi“, cum îi spun făgărăşenii.
O mănăstire nouă, ai crede dacă te uiţi la clădirile din incinta ei şi mai ales la biserică. Nouă e însă doar cea care există astăzi, pentru că locul e vechi şi a fost închinat lui Dumnezeu acum câteva secole. Mănăstirea de la Berivoi este consemnată în 1748 ca una dintre cele mai mari din Transilvania, având 23 de vieţuitori şi un duhovnic vestit.
În 1761 însă începe distrugerea vieţii monahale din Ardeal, care era o piedică în impunerea greco-catolicismului. Astfel sunt distruse în jur de 150 de mănăstiri, dintre care 39 în Ţara Făgăraşului. La ordinul generalului Buccow cade în faţa tunurilor şi mănăstirea de la Berivoi. Istoricul aşezământului spune că o parte dintre călugări trec în Ţara Românească, iar alţii se refugiază pentru moment la mănăstirea Bucium, unde au dus şi clopotele. Însă peste puţină vreme sunt arşi de vii împreună cu vieţuitorii acestei mănăstiri, în biserica de lemn, tot la porunca austriecilor.

Renăscută peste veacuri
Vreme de peste două veacuri locul a rămas doar în amintirea localnicilor, care au numit în continuare locul „la mănăstiri“.
În anul 1992, la iniţiativa părintelui Aurel Răduleţ, fiu al satului Berivoi şi la acea dată vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, se ia decizia de refacere a acestei vetre spirituale. S-a format un comitet de iniţiativă împreună cu preoţii din satele învecinate şi s-a alcătuit o cerere care a fost aprobată de Sf. Sinod în ianuarie, 1993.
Astfel, în 29 iunie 1993 s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramul „Sfântul Apostol Andrei“ şi s-a sfinţit locul de către episcopul vicar de atunci, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul, astăzi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord.
După sfinţire a fost instalat şi primul stareţ al noului aşezământ, care s-a aşezat la Berivoi însoţit de încă câţiva iubitori de linişte.
S-a construit mai întâi un paraclis de vară, apoi unul pentru anotimpurile mai friguroase, având hramul „Înălţarea Domnului“. Micuţul lăcaş de cult a fost sfinţit în iulie 1995 chiar de către Mitropolitul Ardealului de atunci, ÎPS Antonie Plămădeală. În timp s-au mai construit câteva chilii şi o anexă gospodărească.

Biserica dragostei
În 1997, pentru că paraclisul era departe de a putea primi mulţimile de credincioşi care veneau să îşi adape sufletele în liniştea muntelui, s-a început ridicare unei biserici.
În anul 2000 s-a ajuns deja la acoperiş. Actualul părinte stareţ, Iosif Toma, spune că acest record nu ar fi fost posibil dacă la baza temeliei nu ar fi stat dragostea. Pentru că dragostea a fost cea care i-a însufleţit pe toţi cei care au participat voluntar la ridicarea acestei biserici. Chiar şi cel care a fost proiectant şi diriginte de şantier, vestitul meşter Gheorghe Haşu din Lisa, a dorit să îşi primească plata pentru munca sa nu de la oameni în lumea aceasta, ci de la Dumnezeu, în viaţa de dincolo.
Şi iată cum din dragoste a răsărit această minune care este biserica mănăstirii de la Berivoi, zidită în formă de cruce, cu trei turle, având o frumoasă arhitectură în stil rustic românesc, cu elemente din stilul brâncovenesc.
Munca nu s-a încheiat însă aici. În 2001 a început o etapă extrem de costisitoare, pictura. Ea a fost realizată în frescă, de către renumitul pictor Oprea Pioară, cel care a restaurat în anul acesta pictura catedralei mitropolitane din Sibiu.

O oază de linişte
Sfinţirea a avut loc în 9 mai 2005, zi de mare sărbătoare pentru vieţuitorii mănăstirii şi pentru credincioşii care au fost mereu aproape de acest aşezământ.
Astăzi, mănăstirea are şi un nou corp care adăposteşte trapeza, câteva chilii şi arhondaricul, iar porţile ei sunt larg deschise pentru toţi cei care îi trec pragul. Şi aceştia sunt şi oameni cu credinţă care au sprijinit lucrarea şi vin la lăcaşul lor de suflet duminică de duminică, dar şi pelerini din locuri mai îndepărtate, atraşi de frumuseţea, sfinţenia şi pacea locului. Deşi are doar trei vieţuitori, Dumnezeu a răspuns cu dărnicie străduinţelor părintelui stareţ şi dragostei închinătorilor acestui aşezământ, astfel că astăzi Ţara Făgăraşului se bucură de acest frumos aşezământ monahal, popas de închinare şi de reculegere.

Pr. Cătălin Teulea, Natalia Corlean

„Cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie“

Dialog cu părintele protosinghel Iosif Toma, stareţul mănăstirii

Alăturându-mă şi eu închinătorilor acestei frumoase mănăstiri, punct de reper pentru viaţa multor credincioşi, încep prin a vă întreba: Care sunt oamenii ce v-au marcat existenţa ?
Dacă e să merg pe firul vieţii mele, voi începe prin a mă referi la părintele Aurel Răduleţ. Acesta fiind duhovnicul familiei mele, mi-a fost cel mai apropiat sufletului, în contextul oraşului Sibiu, localitate în care m-am născut.
Apoi viaţa mea a fost marcată de statura duhovnicească a părintelui Miron Mihăilescu, care a slujit cu dăruire la Ocna Sibiului. Îmi amintesc şi acum cu drag de slujirea sa zilnică, precum şi de orele de meditaţie duhovnicească de la dumnealui de acasă. Făcea adesea referire la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, la teologia iubirii. Era un timp fără de timp.
Un alt preot, pe care l-am avut o vreme duhovnic, este părintele Ioan de la mănăstirea Recea din judeţul Mureş. Am apreciat întotdeauna la dumnealui cum trăieşte Sfânta Liturghie, transmisă mai departe prin dragostea faţă de oameni.

Părinte, cum s-a produs, în sufletul dumneavoastră, întâlnirea cu Dumnezeu, cu Biserica? Cu ce gânduri aţi intrat în monahism?
Cu gândul mântuirii, cu dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a fi în folosul duhovnicesc al oamenilor, aşa am pornit pe drumul călugăriei.
Pe Dumnezeu L-am întâlnit prin acei oameni minunaţi despre care tocmai am vorbit. Apoi prin vacanţele pe care mi le-am petrecut la mănăstirea Turnu. Slujbele şi atmosfera de acolo m-au apropiat şi mai mult pe Dumnezeu. Aşa încât şi acum sunt legat de această mănăstire, prin părintele Iosif, duhovnicul meu. Întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Biserica mi-a fost întărită de legătura tainică, sufletească, prin cei trei ani de rugăciune şi muncă petrecuţi la mănăstirea Afteia, ca rasofor.

Ce anume v-a determinat să participaţi la lucrarea de ridicare a bisericii de la mănăstirea Berivoi?
Un rol determinant l-a avut îndemnul părintelui Aurel Răduleţ, legat sufleteşte de aceste locuri. Privind acum în urmă pot spune că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Aceasta în ciuda faptului că atunci multe gânduri m-au năpădit atunci când am părăsit mănăstirea Afteia. Plecam de la o mănăstire cu tradiţie, patronată de Sfântul Sofronie de la Cioara, sărbătorit la 21 octombrie.

Acum, ca părinte stareţ, ce lucrări puteţi spune că v-au adus satisfacţie?
Fără îndoială că biserica mare a mănăstirii rămâne lucrarea cea mai dragă mie. Nu e mai prejos nici lucrarea de pictare a acestei biserici, la care a contribuit esenţial o bună familie creştină, familia Balotă din Bucureşti. Îmi amintesc şi acum cu mare bucurie de ziua sfinţirii bisericii: 9 mai 2005, de ziua Înălţării Domnului.
Dumnezeu mi-a ajutat să văd ridicat şi complexul mănăstirii, alcătuit din trapeză, chilii şi arhondaric.

Ce proiecte aveţi pentru viitor?
Ca proiecte avem clopotniţa precum şi gardul mănăstirii, şi aceste proiecte au fost demarate, fiind deja turnată fundaţia.
Dincolo de aceste lucrări văzute, cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă alături de cei doi fraţi ai mănăstirii şi în comuniune cu toţi închinătorii acestui aşezământ monahicesc.

Vă mulţumim din suflet, părinte protosinghel Iosif, pentru inima dumneavoastră deschisă din care se vor „înfrupta“ acum şi cititorii noştri. Vă dorim putere de muncă, sănătate şi dobândirea mântuirii.
Şi eu vă mulţumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepte paşii iubitorilor de linişte spre Casa Sa, iar celor ce se îndreaptă spre mănăstirea noastră le datorăm o dragoste reciprocă. Binecuvântare tuturor ctitorilor şi binefăcătorilor!

Interviu realizat de pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007