Apostolat în Ţara Făgăraşului

Căsuţa copiilor. Isav şi Iacov

2012-01-27T16:14:00.000+02:00

Pentru o farfurie de linte
Cel mai frumos dar pe care îl trimite Dumnezeu unei familii sunt copiii. După ce Isaac şi soţia lui, Rebeca, s-au rugat Domnului, Rebeca a născut doi gemeni. Cei doi copilaşi nu semănau deloc. Isav avea tot trupul acoperit cu păr şi după ce a crescut a devenit un vânător iscusit. Iacov, fire blândă, a crescut ca un copil firav, pe lângă casă şi mama sa. Isaac, tatăl lor, îi arăta mai multă dragoste lui Isav, pentru că-i aducea vânat, iar Rebeca lui Iacov.
Într-o zi, Iacov a fiert linte. Când Isav s-a întors obosit de la câmp, i-a zis:
–    Dă-mi să mănânc din această mâncare roşie, că sunt flămând!
–    Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! – a răspuns Iacov.
Isav nu ducea deloc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De două ori s-a căsătorit cu femei dintr-un neam păgân, cărora nu le păsa de Dumnezeu. Aşa că pe Isav nu îl interesa prea mult promisiunea lui Dumnezeu pentru primul născut dintr-o familie. A renunţat imediat la acest drept, a primit în schimb mâncarea, a băut, apoi a plecat.
„Să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut” (Evrei 12, 16).

O binecuvântare furată
Când Isaac, tatăl lor, a îmbătrânit, i-a slăbit foarte mult vederea şi era bolnav. Într-o zi i-a spus lui Isav:
–    Iată, eu nu ştiu cât voi mai trăi. Du-te şi adu-mi un vânat proaspăt şi apoi te voi binecuvânta, fiul meu.
Să primeşti binecuvântarea tatălui era un lucru foarte important, aşa că Isav a plecat repede să vâneze. Rebeca însă i-a auzit. Ea dorea ca Iacov să fie cel care primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin tatăl lor, nu Isav. Aşa că a poruncit să se taie un ied, a gătit mâncarea preferată a soţului ei, apoi l-a îmbrăcat pe Iacov cu haina lui Isav. Ca să semene cât mai bine, i-a înfăşurat mâinile şi gâtul cu piele de ied.
Isaac nu mai vedea aproape deloc, aşa că a fost păcălit şi i-a dat binecuvântarea sa. Imediat a sosit şi Isav, dar era prea târziu. Tatăl nu îşi putea lua binecuvântarea înapoi. Atunci Isav s-a supărat foarte tare şi vroia să îl omoare pe fratele său. Ca să îl scape, mama lor l-a trimis pe Iacov la rudele ei, în Mesopotamia, ca să îşi găsească acolo o soţie credincioasă.
„Buzele cele grăitoare de minciuni sunt urâciune înaintea Domnului.” (Pilde 12, 22)

Iacov este înşelat
După o lungă călătorie, Iacov a ajuns în acel ţinut îndepărtat. Aici a cunoscut-o pe Rahila. Ca să i-o dea ca soţie, Laban, tatăl ei, i-a cerut lui Iacov să îi fie slugă timp de 7 ani. Pentru că o iubea mult pe Rahila, Iacov a fost de acord. Dar, la nuntă, socrul lui l-a înşelat. Sub vălul gros al miresei se ascundea de fapt Lia, sora Rahilei. Ca să i-o dea pe Rahila, Laban i-a cerut lui Iacov să mai lucreze încă 7 ani pentru el. Iacov a acceptat şi de data aceasta; poate şi-a adus aminte cum şi el l-a înşelat pe tatăl său.

Întoarcerea acasă
Cu timpul, Dumnezeu i-a dat lui Iacov, pe rând, 12 copii. Era fericit, dar dorul lui de casă creştea mereu. Îi era frică să se întoarcă. Fratele său, Isav, jurase că îl va ucide. Nemaiputând răbda de dor, Iacov s-a rugat la Dumnezeu, Care i-a trimis semn să se întoarcă în ţara părinţilor săi. Atunci, bucuros dar şi plin de teamă, el şi-a adunat familia, toate vitele şi averea pe care o avea şi a plecat. Într-o noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov şi i-a schimbat numele în Israel; i-a spus că urmaşii săi vor fi un popor binecuvântat de Dumnezeu, Care va fi cu ei şi îi va păzi mereu.
După o călătorie lungă, a ajuns şi a fost întâmpinat pe drum chiar de fratele său, Isav. Acesta l-a primit cu drag, pentru că îl iertase. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi au plâns amândoi, apoi s-au dus să îi vadă pe părinţii lor.

Ce pot să învăţ de aici?

1. Iacov este exemplul unei persoane care a făcut multe lucruri rele. Niciunul dintre voi nu cred că şi-ar dori să aibă un frate ca el. Cu toate acestea, vedem că el primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi un rol foarte important în planul Lui: primeşte numele de Israel şi din cei 12 fii ai lui se vor naşte cele 12 neamuri care vor forma poporul ales al lui Dumnezeu, Israel.

Dumnezeu are un plan şi cu cei mai răi dintre oameni. Oamenii pot să crească, să primească iertarea lui Dumnezeu şi să se schimbe în bine.

2. Chiar dacă a greşit, Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Iacov ca un Tată. El a îngăduit ca Iacov să treacă prin multe greutăţi, să fie şi el înşelat, ca să înveţe să aibă răbdare şi să îi pară rău de ce a făcut. În schimb, Iacov a primit binecuvântarea lui Dumnezeu şi un mare dar: iertarea fratelui său, Isav.

O persoană poate depăşi chiar şi cele mai rele necazuri în viaţă. Dumnezeu este mereu cu noi, chiar şi în cele mai grele situaţii.

Concursul Căsuţa copiilor
După ce ai citit cine a fost Iacov şi ce putem învăţa din povestea vieţii lui, scrie o compunere cu titlul „Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba”.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj

2012-01-26T16:07:00.000+02:00

Televizorul este cea mai bună şi ieftină bonă. Pus în faţă ecranului, copilul e cuminte, mănâncă tot şi nu te mai deranjează. Cercetătorii aducă însă dovezi tot mai multe care să descurajeze expunerea copiilor mici la televizor.

Întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie

În 2009, Archive of Pediatrics and Adolescent Medicine a publicat un studiu american pe această temă. “Ştiam că privitul la televizor în primul an de viaţă se asociază cu întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie, dar până acum nu ştiam de ce”, spune profesorul Christakis, pediatru la Universitatea din Washington şi conducătorul studiului. ”De fapt, Academia Americană de Pediatrie descurajează privitul la televizor înainte de vârsta de 2 ani, deoarece este o perioadă critică în dezvoltarea copilului – perioada când apar achiziţiile verbale. Creierul unui bebeluş se triplează ca mărime în primii doi ani de viaţă, deci se petrec lucruri însemnate în această perioadă.”
Pentru studiul condus de Christakis şi colegii săi, au fost aleşi 329 de copii cu vârste cuprinse între 2 luni şi 4 ani. Timp de aproape doi ani de zile, copiii au purtat asupra lor aparate digitale care au înregistrat tot ceea ce aceştia auzeau sau spuneau timp de 12 până la 16 ore. Nu a contat dacă adulţii şi copiii se uitau la televizor în mod activ sau dacă se ocupau cu altceva în timp ce televizorul era pornit. Studiul a numărat cuvintele emise de adulţi, vocalizările copilului şi schimburile verbale dintre adult şi copil (un schimb verbal înseamnă un răspuns venit în mai puţin de 5 secunde).

Televizorul din fundal
Analiza înregistrărilor a dezvăluit faptul că fiecare oră de expunere la televizor s-a asociat cu 7 la sută mai puţine cuvinte auzite de copil din partea adultului (adică în medie 770 de cuvinte mai puţin decât în perioadele în care televizorul nu era pornit). De asemenea, schimburile verbale dintre adult şi copil au scăzut cu 15 %.
Noutatea studiului a constat în faptul că a luat în considerare două aspect inedite: televizorul care merge doar în fundal (nu doar privitul activ), precum şi intensitatea atenţiei părinţilor în timpul expunerii la TV. Conform specialiştilor, chiar şi un televizor lăsat pornit în casă are un efect negativ asupra dezvoltării limbajului copiilor. În al doilea rând, chiar dacă adulţii se uită împreună cu copiii la televizor, atenţia lor este redusă şi conversaţia cu copiii are de suferit.
"Recomandarea mea este ca nici un copil sub 2 ani să nu fie încurajat să privească la televizor," a mai spus profesorul Dimitri Christakis.

Limbajul se învaţă doar prin dialog
Studiul demontează astfel o prejudecată foarte înrădăcinată a celor care susţin că televizorul îi ajută pe copii să înveţe să vorbească mai repede datorită expunerii masive la vorbire. Limbajul se achiziţionează în conversaţii reale, care înseamnă dialog, spontaneitate şi mesaje personale. Televizorul nu este decât un lung monolog impersonal, pe care copilul îl ascultă pasiv şi în care cuvintele sau reacţiile lui nu-şi găsesc locul. Cuvintele vin dinspre ecran şi alunecă pe lângă el, serioase sau glumeţe, simple sau complicate, niciodată însă personale.
Copilul tău nu există pentru cei care vorbesc în ecran, iar aceştia sunt doar iluştri necunoscuţi pentru el. Se poate înfiripa o conversaţie între două lumi paralele?

Ileana Achim, Itsybitsy.ro

Notă: În numărul viitor - Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Pubertate şi adolescenţă. Privitul la TV – o cale care trebuie parcursă împreună

2012-01-26T15:56:00.000+02:00

(Interzicerea totală a privitului la televizor)… este o greşeală pedagogică gravă. Dacă familia ar locui într-un sătuc izolat sau în pădure, unde se lucrează pământul, se face rugăciune şi se vorbeşte despre credinţă, atunci ar fi absolut firesc. Dar aici, în oraş, unde copilul iese din casă, se întâlneşte cu prietenii, merge la şcoală, este în comuniune cu semenii săi, orice tentativă de a-i interzice privitul la televizor este sortită eşecului. Mai mult de atât: orice acţiune de acest gen îl determină să meargă la vecini şi să privească lucruri care scapă atenţiei părinţilor.
Consider că este bine să aibă omul televizor în casă, dar şi un DVD, ca să poată înregistra şi privi emisiunile de valoare sau filmele bune împreună cu copiii şi, în acelaşi timp, să-i poată supraveghea pe această cale. (…)
Fie că vă place sau nu, copiii şi tinerii de azi au tangenţe inevitabile cu tot ce înseamnă cultură: muzică, radio, televiziune, noutate etc. Prin urmare e mai bine să parcurgem această cale împreună cu ei, să-i călăuzim, să le explicăm cum să deosebească adevărul de minciună. Nu vom acţiona în nici un caz cu brutalitate: „Nu se poate! E păcat!” Unui copil de cinci sau zece ani i se poate vorbi astfel, dar adolescentul de 15 ani are nevoie de argumente, pentru a fi convins. Numai în aceste condiţii sfatul dumneavoastră va fi ascultat şi apreciat de către tânăr.

Ieromonah Serghie Rabko - Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tentaţia distructivă a alcoolului. Cum să recunoşti primele semne de dependenţă

2012-01-24T14:27:00.000+02:00

Alcoolul ucide peste 8.000 de persoane pe an în România. Conform statisticilor, românii sunt mari consumatori de alcool. Un raport dat publicităţii de Agenţia Naţională Antidoping arată că unul din şase români consumă frecvent băuturi alcoolice tari. În acelaşi timp, aproape 1 milion de români au dificultăţi sociale, medicale şi psihologice din cauza consumului de alcool regulat şi în doze mari; pe lângă aceştia, alte milioane de apropiaţi ai lor suferă din această cauză.

De la normalitate la dependenţă psihică, apoi fizică

Într-o primă fază, alcoolul stimulează consumatorul, înainte de a-l calma sau de a-l adormi. El este, de asemenea, un dezinhibator care facilitează schimburile de informaţii cu ceilalţi – ceea ce îi asigură succesul în cazul întâlnirilor. El favorizează, însă, şi trecerea la anumite acţiuni nefericite: violenţe, agresiuni, stări de hiperactivitate.
Consumul abuziv de alcool cauzează în timp dependenţă psihică şi dependenţă fizică.

Semne ale dependenţei psihice:

- înlăturarea stărilor de indispoziţie (frustrare, anxietate, stări depresive) prin consum;
- planificarea consumului şi a ocaziilor de a consuma;
- evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor plăcute;
- în faţa unor situaţii limită sau a unor momente cu mare presiune emoţională (deces, boală, divorţ, pierdere, câştig, euforie etc.) dependentul se gândeşte automat la consumul de alcool.

Semne ale dependenţei fizice:

- în lipsa consumului apare tremuratul matinal al mâinilor;
- dificultăţi de coordonare a mişcărilor, probleme de echilibru
- transpiraţie, stare de greaţă - vărsături;
- durere de cap, tensiune, indispoziţie;
- tulburări de somn;

Toate acestea dispar sau se ameliorează imediat ce persoana consumă băutură alcoolică.

Între disimulare şi evidenţă

Există două tipuri principale de alcoolism: dependenţa disimulată şi cea vizibilă.

Dependenţa disimulată
Se manifestă la adepţii băuturilor alcoolice slab alcoolizate, dar consumate permanent, care consideră că acesta este un consum normal şi nu au nici un sentiment de culpabilitate. Consumatorul are o grijă specială în a-şi masca propria problemă. Dependenţa se instalează lent, dar sigur, în timp urmând să se instaleze dependenţa vizibilă.

Dependenţa vizibilă
În acest caz persoanele consumă băuturi tari şi în cantităţi mari. Contrar cazului precedent, această formă este însoţită de sentimentul de culpabilitate, deoarece anturajul observă existenţa acestei probleme, ceea ce determină consumatorul să îşi nege dependenţa. Indiferent de profilul consumatorului, abstinenţa este singura modalitate de a opri evoluţia spre alcoolismul cronic.

Tratamentul dependenţei

Reuşita tratării dependenţei depinde în primul rând de identificarea şi acceptarea faptului că există o problemă legată de consumul de alcool. Medicina are remedii specifice pentru această boală, incluzând dezintoxicarea, consilierea şi diferite forme de terapie. Un rol foarte important îl are însă şi consilierea spirituală, împăcarea cu Dumnezeu. Consilierea este utilă pentru că ajută alcoolicul să înţeleagă că acest viciu este o problemă gravă, pe care trebuie să o accepte şi pentru care trebuie să găsească soluţiile adecvate. Consilierea întăreşte, de asemenea, relaţiile pozitive cu membrii familiei şi persoanele din anturaj. Integrarea într-un grup al alcoolicilor anonimi, educaţia corespunzătoare şi uneori administrarea anumitor medicamente, sunt folosite pe toată perioada recuperării. Menţinerea abstinenţei la alcool este un proces care durează toată viaţa.

Pagină realizată de psiholog Cristina Tîmboiu, Societatea de binefacere Diakonia Făgăraş

Test pentru depistarea alcoolismului

De cele mai multe ori, persoanele care consumă abuziv alcool sau cele dependente de alcool neagă sau refuză discuţiile referitoare la consumul şi problemele cauzate de dependenţa de alcool. Deoarece consumul de alcool face parte dintre deprinderile "naturale" ale românilor, cu greu s-ar putea considera cineva alcoolic ori dependent. Am putea spune că avem o toleranţă foarte crescută faţă de alcool, nu e multă vreme de când chiar şi copiii erau "liniştiţi" cu suzete improvizate din cârpe înmuiate în ţuică. Şi totuşi, alcoolismul este o boală, sursă pentru o viaţă nefericită.
Pentru a identifica problemele cu consumul de alcool, aveţi mai jos un test folosit la Spitalul universitar „John Hopkins” din Baltimore, SUA. Scopul este acela de a-i ajuta pe pacienţi să decidă dacă sunt sau nu alcoolici.
1. Pierdeţi timp de la serviciu din cauza băutului?
2. Sunteţi nefericit în viaţa de familie din cauza băutului?
3. Beţi pentru că sunteţi timid?
4. Băutul vă afectează reputaţia?
5. Aţi simţit vreodată remuşcări după ce aţi băut?
6. Aţi intrat în dificultăţi financiare ca rezultat al băutului?
7. Căutaţi o companie de joasă speţă sau un mediu inferior atunci când beţi?
8. Neglijaţi bunăstarea familiei din cauza băutului?
9. V-a scăzut ambiţia de când beţi?
10. Aveţi o poftă irezistibilă de a bea la anumite ore din zi?
11. Vă trebuie băutură a doua zi după beţie?
12. Aveţi insomnii din cauza băutului?
13. V-a scăzut randamentul de când beţi?
14. Vă ameninţă băutul serviciul sau afacerile?
15. Beţi ca să scăpaţi de griji sau necazuri?
16. Beţi de unul singur?
17. Aţi avut vreodată o pierdere completă de memorie ca rezultat al băutului?
18. Aţi urmat vreodată un tratament împotriva băutului?
19. Beţi ca să vă câştigaţi încrederea de sine?
20. Aţi fost vreodată internat sau închis din motive de ebrietate?
Dacă aţi răspuns "da" la trei întrebări sau dacă aveţi în casă o persoană despre care ştiţi că ar putea răspunde astfel la trei sau mai multe întrebări, puteţi începe să citiţi mai multe materiale despre dependenţă şi cum se poate ieşi din ea.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Oamenii umblă după făcători de minuni

2012-01-23T17:00:00.002+02:00

Există astăzi o fugă după minuni, după o rezolvare imediată (adică magică) a problemelor. Când dă de greu şi de probleme, omul aleargă la Dumnezeu ca la un prestator de servicii bun la toate, care poate rezolva orice problemă. După ce primim ajutorul, cel mai adesea renunţăm la El, tot ca la un prestator de servicii: eu cu treaba mea, El cu a lui. Care este însă minunea cea mai mare, după care ar trebui să alergăm din tot sufletul, căci ea ne-ar rezolva toate necazurile? Ne spune Părintele Arsenie:

Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.
Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte.
Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Jurnal de pelerin: biserica de la Drăgănescu

2012-01-23T16:31:00.004+02:00

O destinaţie obligatorie

Drăgănescu este un sat mic, din judeţul Giurgiu. Mic ca aşezare omenească, dar mare prin biserica unde Părintele Arsenie Boca a pictat timp de aproximativ 15 ani, locuind chiar în casa parohială aflată vizavi. Singurul lăcaş zugrăvit de Părintele, bisericuţa din Drăgănescu adună multă iubire, învăţătură, migală şi zdroabă. Folosind cele mai subţiri pensule, Părintele Arsenie a creat aici o pictură în miniatură de o bogăţie infinită, din care parcă apar, de fiecare dată când o vezi, noi detalii surprinzătoare. Aici se află 15 ani din viaţa unui om care s-a ridicat mai presus de oameni; un călugăr care, sub presiunea vremurilor, a înlocuit predica în viu grai cu predici pictate. Iată ce îi scria Nichifor Crainic Părintelui Arsenie: „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă, ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Aici, la biserica „Sfântul Nicolae”, din 1968, când a ieşit la pensie de la Atelierele Patriarhiei, Părintele a fost şi muncitor necalificat, şi zidar (şi-a gletuit singur pereţii), şi pictor, şi arhitect (se pot observa şi azi obiecte care îi poartă amprenta, cum sunt stâlpii de la clopotniţă, având modelul coloanei infinitului, sau ornamentele din fier forjat). Biserica te introduce în prezenţa Părintelui. Scene impresionante, care materializează în chip genial lucruri spirituale, transmit învăţătura ortodoxă pe care Părintele Arsenie nu a încetat să o transmită celor care îl căutau. Ele au fost imortalizate şi adunate cu grijă într-un album intitulat „Biserica de la Drăgănescu, «Capela Sixtină» a Ortodoxiei româneşti”, pentru că pictura de la Drăgănescu nu este nemuritoare. Materialele cu care a fost realizate nu sunt dintre cele mai rezistente, de aceea degradarea ei a început deja de multă vreme.
Toate acestea sunt tot atâtea motive pentru care am aşezat mica biserică din Drăgănescu pe lista noastră obligatorie a destinaţiilor de pelerinaj.

Natalia Corlean

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

„Acolo unde mă voi duce, am să vă ajut mai mult” – sunt cuvintele rostite de Părintele Arsenie Boca unor credincioşi care au mers la dânsul pentru a primi ajutor în nevoi şi suferinţe. Foarte mulţi credincioşi din Ţara Făgăraşului au avut fericita ocazie de a se întâlni cu Părintele Arsenie cât a fost în viaţa aceasta. Pe mulţi i-a ajutat cu sfaturile şi îndrumările sale pline de har, în locuri ţinute astăzi la loc de cinste în inimile acestora: Sâmbăta, Prislop sau Drăgănescu.
Astăzi, când Părintele este plecat la Domnul, ne rămân aceste vorbe: „Căutaţi-mă şi am să vă ajut mai mult”. Astfel, Duhul Sfânt parcă ne îndeamnă mereu să căutăm locurile unde Părintele Arsenie a slujit lui Dumnezeu. Căutarea aceasta au trăit-o şi credincioşii din Parohia Bucium, sub îndrumarea părintelui paroh şi a doamnei preotese, care au organizat în ultimii trei ani pelerinaje în locuri pline de sfinţenie. În octombrie 2009, am găsit alinare şi linişte sufletească la mormântul Părintelui Arsenie şi în biserica Mănăstirii Prislop, unde am primit binecuvântarea părintelui Nifon, duhovnicul mănăstirii, care ne-a dezvăluit din minunile pe care Părintele le-a săvârşit în timpul vieţii, dar şi din cele ce s-au petrecut şi se vor petrece cu credincioşii care îl caută necontenit la mormântul său, care radiază lumină, linişte şi împăcare sufletească.

În octombrie 2011, l-am căutat pe Părintele Arsenie şi la biserica din Drăgănescu. Am admirat copleşiţi pictura bisericii, adevărată previziune a Sfinţiei sale. Scenele pictate sunt unice în toată istoria picturii bisericeşti. Ne-au impresionat reprezentări ca Domnul nostru Iisus Hristos – Pantocrator, care ne priveşte în orice clipă a vieţii aşa cum nu poţi scăpa privirii Lui în orice loc din biserică te-ai afla, „Cina cea de Taină”, „Învierea” etc. Pe lângă frumuseţea realizării materiale, au o puternică încărcătură spirituală.
Aici, la Drăgănescu, Părintele Arsenie Boca a reuşit să realizeze o compoziţie unitară, văzută ca o „scenă” formată din două părţi – lumea spirituală în partea de sus şi lumea materială cu păcatele ei în partea de jos, cu exemple reale din viaţa pământească. Scenele pictate cu evenimente care aveau să se petreacă abia după plecarea Părintelui la ceruri sunt mărturie a trăirii sale duhovniceşti, a nestrămutatei sale iubiri pentru Hristos şi a misiunii ce i-a fost încredinţată.
Să ne întoarcem la Dumnezeu, până nu este prea târziu; Părintele Arsenie ne cheamă acum pe toţi să facem acest lucru, pentru ca prin rugăciune, credinţă şi mântuire să câştigăm viaţa veşnică.
Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să călcăm pe urmele Părintelui Arsenie, cel pe care Ţara Făgăraşului îl are ca sfânt, locuri considerate de noi sfinte, pentru că îl purtăm pe Părintele în sufletul nostru şi ne rugăm lui în taină; în acelaşi timp însă trebuie şi să-i împlinim rugăminţile şi sfaturile pe care ni le-a lăsat.
Părintele este şi un mare ocrotitor al pământului românesc şi al poporului român, iar mulţimea de credincioşi l-a canonizat deja în sufletul ei, ca dovadă văzând nesfârşitele pelerinaje ce se fac la mormântul său; canonizarea oficială, pe care o aşteptăm cu toţii, se va face când Bunul Dumnezeu o va rândui, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Prof. Stela Dobrin, Bucium

Un mesaj unic, nemaiîntâlnit

„Mai avem cinci minute până la biserică!” – se auzi în microfon vocea domnului Antonescu, care ne-a fost ghid pe ultima bucată de drum. O emoţie atât de mare mi-a străpuns sufletul, încât mi se tăia respiraţia. Întorc capul şi privesc. O imensitate nesfârşită de ape şi, pe malul opus, în depărtare, biserica.
Păşim în curte tăcuţi şi în linişte. Nimeni parcă nu îndrăzneşte să intre înăuntru. Căutăm din priviri pe doamna preoteasă, pe părintele. Intrăm! Câtă frumuseţe, câtă înţelepciune, câtă migală, câtă cunoaştere şi câtă profunzime, dar mai ales câtă dragoste… Oameni buni! În biserica asta dăinuieşte o comoară nepreţuită pe care Părintele Arsenie a zugrăvit-o pentru noi cu toată dragostea, dăruirea şi măiestria unui om… mai presus de om, care a văzut, a trăit şi a simţit, cu toată fiinţa şi mai presus de fiinţă, fiecare scenă, fiecare atingere a pensulei pe fiecare chip al Maicii, pe fiecare chip de înger, de sfânt, de apostol şi… de diavol…
Privesc spre iconostas. „Cina cea de Taină”. Iuda. Privirea lui sfâşietoare, chipul unei vipere, al unui trădător fără pic de remuşcare. Rămân pe gânduri. Mă gândesc la noi, oamenii de astăzi, oamenii pe care Părintele şi i-a imaginat atât de bine, şi fac o paralelă între noi şi Iuda. Gândul îmi sfâşie sufletul ca un pumnal când descopăr asemănarea: vipere! Vipere ale zilelor noastre în care facem exact ceea ce a făcut el. Zile de-a rândul, ani întregi în care uităm de Dumnezeu şi Îl trădăm, Îl îndepărtăm şi ne lepădăm. Şi, cu toate acestea, El, prin îndelunga Lui răbdare şi dragoste, ne aşteaptă, ne iartă şi ne iubeşte. Poate de mii de ori mai mult decât ne iubim noi proprii fii. Dacă am putea măcar puţin să ne gândim, să cugetăm, să înţelegem.
Mesajul pe care Părintele a vrut să ni-l transmită fiecăruia dintre noi: mie, ţie, vecinului tău cu care ai stat alături în autocar, şoferului, zecilor de mii de oameni care au trecut pragul acestei biserici, este unic, nemaiîntâlnit în alte picturi ale altor biserici, nemaiîntâlnit în această lume.
Mă rog ca fiecare dintre noi, cei care am făcut acest pelerinaj, să fi înţeles măcar puţin din profunzimea acestei picturi şi mesajul Părintelui zugrăvit cu atâta dăruire, o dăruire mare cât 15 ani din viaţa lui: iubirea.

Delia Ganea, Bucium

Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi

Experienţa pelerinajului este un prilej de întărire a credinţei, a sufletului, de a cunoaşte locuri şi oameni minunaţi, de a trăi stări pe care le încerci numai prin aceste întâlniri cu locuri sfinte. În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc, pelerinajul trezeşte în om o dorinţă puternică de sfinţenie şi de curăţie a sufletului. În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au o credinţă mai slabă au prilejul să şi-o întărească văzând credinţa puternică din jurul lor. Pelerinajul este, astfel, un izvor de smerenie, iubire, binecuvântare şi luminare a pelerinului.
Vizita la biserica Drăgănescu, pictată de Părintele nostru Arsenie Boca, m-a făcut să fiu aproape de dânsul cu sufletul. Parcă Părintele te privea prin intermediul picturii, în orice loc din biserică te aflai. O privire când blândă, când aspră, când întăritoare în credinţă, în funcţie de mesajul scenei pe care o priveai.
Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi, nu ai cum să o uiţi; atunci când o priveşti, te face să te cutremuri şi să te gândeşti că numai prin credinţă şi ajutor de la Dumnezeu ne putem mântui. Fiecare scenă parcă are ceva deosebit, iar întregul formează o pictură aparte, pe care nu oricine ar fi putut-o face, ci numai un om smerit cum era Părintele Arsenie Boca.

Liliana Ghircoiaş, Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cum să trăieşti bucuria Anului Nou mult mai des

2012-01-23T14:30:00.004+02:00

La momentul trecerii între ani, chipurile oamenilor care s-au întâlnit să petreacă împreună aceste clipe considerate extrem de importante exprimă multă bucurie. Revezi această bucurie şi în prima zi a anului, în feţe vesele, urări călduroase şi îmbrăţişări sau strângeri sincere de mână. E o nădejde că ai scăpat cumva de toate relele anului trecut, că ele „s-au spălat” („Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”), ceea ce te face instantaneu mai uşor. Urmează apoi nădejdea că anul început îţi va aduce un mai bine, că vei reuşi, că ai o nouă şansă. Şansa unui nou început, ceea ce nu e puţin lucru.
Acelaşi lucru se întâmplă, practic, la Spovedanie. Doar că mult mai profund şi autentic. Cele rele se spală. Se iartă, ceea ce e mai mult decât o simplă „spălare”. Dacă le mărturisim cu onestitate şi sinceră dorinţă de a scăpa de ele, primim o iertare plină de iubire din partea lui Dumnezeu. Ceea ce ne oferă marea şansă a unui nou început. Real, nu imaginar, ca în cazul Anului Nou, când după câteva zile ne dăm seama că vechile probleme sunt tot acolo şi nu le-a luat nimeni. Prin Spovedanie Hristos-Dumnezeu ia asupra lui toate ale noastre şi ne face liberi. Ne dă viaţa şi puterea Lui de a ne lupta cu cele ale lumii. Totul este să rămânem în El, zi de zi, ceas de ceas. Îndepărtarea adună, iar şi iar, nămol care ne colmatează canalele sufleteşti cu tristeţi, depresii sau deznădejdi împovărătoare.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Bulimia. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce şi însănătoşirea

2012-01-23T14:21:00.000+02:00

„De mulţi ani sunt preocupată excesiv de mâncare. Mă gândesc mereu la asta. Acest gând îmi controlează viaţa. Încerc să mă înfrânez, dar de multe ori am nişte crize când nu mă pot controla şi mănânc foarte, foarte mult.”

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu ştie, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută şi dreptatea absolută la oameni. Şi, cu cât relaţiile sale sunt mai bolnave şi sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere şi plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi şi ierta pe cei ce ne rănesc şi, suferind, şi-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufleteşti şi, ori de câte ori avem o nemulţumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne vom repezi la mâncare.
Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăţa de la El cum să trăieşti, cum să iubeşti şi ce sens are viaţa ta pe acest pământ, ne va aduce şi însănătoşirea.
Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viaţă.
Învăţând să iertăm, de exemplu, şi să acceptăm încercările vieţii ca pe o cale strâmtă către Împărăţie, învăţând să primim durerea inerentă vieţii pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic şi chinuit în adâncul sufletului nostru speriat şi resentimentar. Acum trăieşte omul vechi în noi care a învăţat de la părinţi şi de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, nelinişte, ură, neîncredere...

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Lanţuri

2012-01-23T14:18:00.004+02:00

Zise un înşelat către un alt înşelat:
-    Dragă, greşeşti!
Răspunse cel din urmă celui dintâi:
-    Ba tu! Zău dacă nu!
Fiecare îndreptăţindu-se, unul pe altul mâhnind,
Fiecare prizonier unui altfel de gând.

Robii construite cu multă migală,
Robii sofisticate,
Robii frumos înveşmântate,
Robii exacte şi calculate,
Robii fără voie şi fără odihnă,
Robii în tihnă,
Robii pofticioase şi libertine,
Strălucitoare, dar depline,
Robii uscate şi tenebroase,
Robii fastuoase,
Robii care se schimbă cu alte robii,
Moşteniri nevăzute pentru ai noştri copii...
Robii mucalite şi pline de culoare,
Robii în floare,
Robii serios asumate,
Robii deochiate.
Hohotele acestea care par veselie –
Zgomotul lanţurilor noastre-n robie.
Tot sclipiciul acesta lipicios, complicat,
Încă un laţ în care ne-am încurcat!
Toată râvna aceasta pentru seriozitate sau pentru evaziune,
Iarăşi înşelăciune!


Din toate gustat-am, din toate, vai mie!,
Cu artă sau cu filosofie,
Cu sălbăticie sau cu uşurătate,
Numind această strâmtoare libertate!
............................

Zis-am eu, cel din urmă, smerit:
Cum, Doamne, m-ai miluit?
Cum, Doamne, deodată
Din asemenea lanţuri m-ai scos fără plată?

Bun este Domnul şi singurul jug
Care cu cuviinţă şi cu dreptate
Te duce la libertate!

Ioana Carp

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tartă cu brânză sărată

2012-01-23T14:16:00.000+02:00

Deşi pare elaborată, această tartă e uşor de făcut. Umplutura poate fi improvizată în funcţie de ce aveţi la îndemână. Rezultatul ar putea impresiona chiar şi nişte musafiri pretenţioşi, mai ales dacă a fost coaptă într-o formă rotundă (cele de yena sunt perfecte pentru aşa ceva).

Începem cu aluatul:
- 250 g făină albă sau integrală
- 125 g unt foarte rece, tăiat cuburi mici
- 1 gălbenuş
- 70 ml apă foarte rece (sau mai puţin, depinde de făină; trebuie doar cât să lege aluatul)
- un praf de sare, puţin cimbru uscat (sau rozmarin)
Se pun toate ingredientele într-un castron, se adaugă apa şi se frământă rapid 2-3 minute, până se formează o pastă densă. Pentru a obţine un aluat fraged e important să se lucreze repede, la rece. Dacă aluatul preia din căldura mâinii prea mult, devine tare atunci când e copt.
Bila de aluat frământat se împachetează în folie şi se lasă la frigider (măcar trei sferturi de oră).

Între timp, se pregăteşte umplutura:
- 4-5 ouă
- 120 g caşcaval
- 120 g telemea
- 50 g brânză iute sau afumată (combinaţiile de brânzeturi se pot face şi în funcţie de preferinţe)
- 1 ardei gras roşu, mare
- 100 ml smântână + 70 ml lapte
- 200 g şuncă de pui sau curcan (facultativ; e delicioasă şi fără carne)
- sare, piper
Ardeiul îl tăiaţi fidea, brânzeturile le tăiaţi cuburi mici (sau le radeţi), iar ouăle le bateţi bine cu smântâna, laptele, sare, piper.

Scoateţi aluatul de la frigider şi întindeţi o foaie subţire. Nu e nevoie de mult aluat, va fi doar o crustă fragedă care îmbracă umplutura.
Puneţi aluatul în forma unsă şi tapetată cu făină şi îl înţepaţi cu furculiţa din loc în loc (să nu se umfle la copt). Deasupra presăraţi mai întâi ardeiul roşu, apoi brânzeturile amestecate şi şunca (poate fi la fel de bine friptură de pui rece, tocată, rămasă de la o masă). Peste toate, turnaţi uniform ouăle amestecate cu smântână şi lapte.
Coacem cam 45 de minute, la foc mic.
Reţetă oferită de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Editorial: Nostalgia Bradului

2012-01-23T11:10:00.000+02:00

Am moştenit dragostea pentru Brad – simbol al veşniciei şi al statorniciei – de la moşii şi părinţii noştri, iar mirosul tainic al cetinii ne aduce aminte că omul trebuie să fie în armonie cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. De la Brad învăţăm multe, în primul rând solitudinea – bradul îşi duce crucea singurătăţii cu o demnitate regală. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Bradul nu cunoaşte laşitatea şi se bucură de smerenia unei morţi liniştite. Întreaga noastră cultură poartă amprenta Bradului, pentru că românul în ceasuri de restrişte a găsit adăpost în codru.
Azi, cel mai frumos lucru pe care îl aduce Bradul este darul adus Pruncului divin: globurile, luminile, steaua Betleemului care se pune în vârful lui, jucăriile copiilor – pentru că trebuie să ai suflet de copil ca să poţi intra în Împărăţia lui Iisus. Bradul este cadou şi totodată simbol: cadou pentru sufletele curate ale copiilor şi prefigurare a Crucii. Primul semn de speranţă pentru om a fost ramura de măslin cu care porumbelul trimis de Noe a venit să anunţe sfârşitul potopului, iar nădejdea a fost desăvârşită în lemnul crucii sfinţite de sângele Mântuitorului. Toate se leagă: smirna, tămâia, aurul – semne ale regalităţii; patimile, biciul, coroana cu spini, Calea crucii şi ,,locul Căpăţânii“. Este „existenţialismul” care ne duce direct în ceruri. Dumnezeul Prunc ne învaţă smerenia, dar şi bărbăţia. Adică să fim inocenţi ca nişte prunci şi totodată să purtăm lupta războiului nevăzut cu spirit de ostaş. Luptători ai lui Hristos, pentru că trebuie să fim încinşi cu sabia Duhului, având drept scut Sfânta Cruce.
De fiecare dată când împodobim Bradul ne gândim la bucuria copiilor noştri. Prin bucuria lor ne zâmbeşte însuşi Domnul. Când se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului împodobim Bradul pentru ca Praznicul ce ne-a răsărit lumina cunoştinţei să ne găsească adunaţi împreună cu cei dragi. Sărbătorile însă trec într-un mod tot atât de tainic precum au şi venit. Golim Bradul de podoabe şi cu fiecare glob pe care îl dăm jos parcă în suflet ne rămâne un gol. S-au dus magii, păstorii nu mai doinesc, eterul nu mai este înţesat cu îngeri, mirajul sărbătorilor a dispărut şi parcă ne-am trezit buimaci dintr-o poveste frumoasă în mijlocul realităţilor crude ale veşnicei tranziţii pe care o trăim, coşmar al unei ,,libertăţi“ transformate în sclavie. În mijlocul neajunsurilor, al lăcomiei, nedreptăţilor, răutăţii, invidiei, al goanei după funcţii şi câştiguri, ducem cu noi nostalgia Bradului care ne aminteşte că trebuie să ne întoarcem înapoi şi să devenim iarăşi copii pentru a ne bucura din plin de viaţă, care nu se reduce numai la averi şi funcţii.
Să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o avem de la Dumnezeu aşa cum, copii fiind, ne bucuram atunci când împodobeam Bradul. De fiecare dată când trec sărbătorile ne apucă nostalgia după bucuria pe care am simţit-o în aceste zile. În această nostalgie să nu uităm însă că Dumnezeu S-a născut în ieslea Betleemului, acum mai bine de două mii de ani. Pentru noi. Şi nostalgia se preschimbă în nădejde.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Revel în club

2012-01-23T00:00:00.000+02:00

Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiţă în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut şi eu Revelu'n club. Şi nu de oricare club. În cel mai select club cu putinţă. Ştiu că mulţi se laudă că al lor e mai cu moţ dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme de la creme e puţin spus.

Bounceri fără pereche
Eu lucrez în clubul cu pricina aşa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail şi pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni şi-s foarte de treabă. Nu-s decât doi, dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aş spune „laser, frate” dar nu cred că-i cu baterii şi nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care ştie toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăieşti câteva sute de vieţi. Gavriil e mai paşnic, dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciş cu el, că are ce-ţi părea rău după aia.

Club select, muzică live
Evident, am salutat lumea, aşa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei şi nici pe mama Lui, şi am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început.
Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreţii au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic, care aici avea un titlu mai puţin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu nişte studii ştiinţifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava, şi de alţii mari care dau ceaţă oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.
Pentru că făceam parte din suita de onoare, m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopţii eram la un dans tradiţional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numeşte „litie” şi am înţeles că cei de prin alte părţi nu ştiu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toţi acces la cluburi selecte cum avem noi, aşa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la aşa ceva, că nu se face. Şi în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.

Mâncare preparată în direct
Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat şi dansul, pe urmă mâncarea şi a venit şi ora să se aşeze lumea la masă. Şi aici vă voi istorisi ceva ce n-aţi mai văzut prin alte părţi. Cel care a fost desemnat bucătarul şef a preparat mâncarea în direct, în faţa oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Şi mâncarea, şi băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu ştii ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că, la ora mesei, mulţi s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun şi le-a căzut cam greu dar, ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă, pot să vă spun doar atât: Dumnezeiască, nu alta! Iar băutură ca asta nu găsiţi în altă parte, nici peste mări şi ţări şi nici peste galaxii şi constelaţii. Dacă reuşiţi cumva să faceţi rost de vreo invitaţie la un astfel de club, să nu care cumva să rataţi mâncarea şi băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.

Companie selectă
Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noştri, au fost tot numai domni şi domniţe, generali şi soldaţi care mai de care mai importanţi. Şi peste toţi, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe, dar în general anunţ cu voce tare evenimentele care urmează şi la urmă spăl vasele. Şi dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulţi regi şi împăraţi s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puţin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni să intre dacă nu-i pe lista de invitaţi sau nu e de-al casei.

Ofertă restrânsă
Dimineaţă, obosiţi, am mers fiecare pe la casele noastre şi ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii şi cu lumea bună. Celor care aţi făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Şi dacă n-aţi prins de data asta invitaţie într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutaţi pe careva dintre angajaţii clubului că deocamdată se mai pot da invitaţii aşa, pe pile, pe cunoştinţe şi pe relaţii. S-a anunţat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitaţii noi şi care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Aşa că, grăbiţi-vă!
Ierodiacon Serafim Pantea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cuvântul protopopului: Gânduri la început de an

2012-01-22T22:43:00.000+02:00

Cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, pe care îl dorim mai bun decât cel pe care l-am încheiat. În anul trecut, mulţi semeni de-ai noştri au dus-o foarte greu. Locuri de muncă tot mai puţine, salarii diminuate, pensii neîndestulătoare, putere de cumpărare tot mai mică. Criza şi neîncrederea au muşcat adânc din spiritul deja bolnav al românilor, sătui de neajunsuri şi nedreptate. Ceea ce ne dă de gândit nouă, preoţilor, este însă mai ales criza morală a societăţii româneşti. Ură, invidie, răutate, duşmănie, divorţuri, pornografie, alcoolism, droguri – iată, tot atâtea constante ale vieţii românilor. “Trăim într-o lume păgână, care caută să-şi şteargă amintirea sacrului”, spune Dan Puric. Lume multă la biserică şi la diverse manifestări religioase, dar aspectul moral al societăţii rămâne neschimbat sau se înrăutăţeşte.
În acest context, există o formulă comodă, care ne spune: „Se va îngriji Dumnezeu de via Sa. La vreme potrivită îi va aduce Dumnezeu la calea cea bună (pe cei răi)”. Dar astfel uităm cuvântul evanghelic: ”sileşte (convinge) să intre” (Luca 14, 23), din pilda invitaţiei la cină. Dacă apostolii ar fi trăit după principiul „Dumnezeu Însuşi îi va aduce pe cei ce trebuie aduşi“, Biserica nu s-ar fi întins până la marginile pământului, ucenicii Domnului şi-ar fi limitat predica la nişte oameni cu dare de mână, s-ar fi construit câteva zeci de catedrale frumoase, iar slujitorii s-ar fi pus pe aşteptat lucrarea lui Dumnezeu în oameni. N-a fost aşa, diferenţa dintre creştinism şi păgânism nu a stat în construcţii, ci in propovăduire. Cu preţul vieţii lor, apostolii şi urmaşii lor au vestit Cuvintele Vieţii Veşnice. Grija pentru MISIUNE („fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” II Tim. 4,5 ) este o poruncă.
Printre alte obligaţii, protopopul vizitează parohiile împreună-slujitorilor. S-au făcut lucruri minunate. Se poate constata cu uşurinţă că, mai ales preoţii tineri, vin cu un suflu nou, fac lucrări spectaculoase la biserici şi case parohiale: pictură nouă, paviment de parchet sau marmură, strane din stejar frumos încrustate, mobilier de calitate, termopane, încălziri centrale etc. Este un lucru mai mult decât îmbucurător. Să nu uităm însă latura misionară a preoţiei. Întâi de toate, să explicăm învăţătura ortodoxă. Credincioşii noştri nu o cunosc îndeajuns şi de aceea prind uşor învăţături băbeşti, care nu au nimic de-a face cu adevărul Evangheliei. Să explicăm Liturghia într-un ciclu de mai multe predici, eventual cu Proscomidia făcută în faţa credincioşilor. Să facem şi alte slujbe pe lângă Sfânta Liturghie şi Sf. Maslu; de exemplu Vecernia cu Litie, acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, ceasurile, iar unde se poate, eventual cu ajutorul vieţuitorilor din mănăstiri apropiate, Priveghere. Şi de fiecare dată să adăugăm şi un cuvânt prin care să explicăm ce vom face sau ce am făcut şi ce importanţă are slujba respectivă. Să organizăm acţiuni caritabile, de mai mică sau mai mare anvergură, în care să se implice şi credincioşii. Porunca misionară ne priveşte pe toţi. Iată – atâtea lucruri bune cu care putem întări lucrarea noastră şi diminua crizele de orice fel. Să ne dea Dumnezeu un An Nou binecuvântat, gânduri bune, mântuitoare şi înţelepciunea de a trăi credinţa prin fapte.

Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Apostolat nr. 59

2012-01-07T21:35:00.001+02:00

Editorial:
Bună-starea de Crăciun!

Cuvântul protopopului:
Numai cu Domnul avem sărbători frumoase

Actual:
Un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului
În aşteptarea bucuriei Betleemului. Contabilizări la sfârşit de an
Urare în rânduri şi gânduri: Bogăţie şi bucurie

Educaţie creştină:
Sfaturi pentru tânăra mămică. Totul se schimbă când femeia devine mamă
Dragostea fără discernământ strică pe copii

Căsuţa copiilor:
Al patrulea mag. Cele mai frumoase daruri
Pelerinaje de neuitat

Jurnal de pelerin:
Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (2)

Cu Dumnezeu în casă:
Puterea psihologică a lui Moş Crăciun
Borş de cartofi cu sfeclă roşie
La gura sobei: Sinceritate

Sfaturi pentru tânăra mămică. Totul se schimbă când femeia devine mamă

2011-12-31T11:15:00.000+02:00

Astăzivoi încerca să scriu câteva cuvinte despre ceva ce pare ştiut de la sine şitotuşi, când ajungem la acel moment, încercăm să trăim şi atunci la fel cumtrăiam înainte. A deveni mamă schimbă viaţa unei femei într-un mod care îiafectează semnificativ toate relaţiile: cu Dumnezeu, cu ea însăşi şi cu oricepersoană din viaţa ei.

Indiferentcât de ocupată ai fi ca proaspătă mămică, pentru a-ţi păstra o stare desănătate emoţională şi duhovnicească ai nevoie să investeşti în continuare întoate relaţiile. Cum ai putea face asta?

Maiîntâi, priveşte în oglindă. Observă cu onestitate cum te schimbă noua postură.Probabil că vei vedea că ai devenit mai puţin egoistă, de vreme ce facisacrificii pentru binele copilului tău. Şi probabil că înţelegi mai profund ceînseamnă să iubeşti pe cineva necondiţionat. De asemenea, poate observi că ai devenitmai răbdătoare. Roagă-L pe Dumnezeu să te înveţe tot ce vrea să cunoşti prinfaptul de a fi mamă şi aşteaptă-te şi la creştere duhovnicească.

Reconsiderarearelaţiilor cu cei apropiaţi

Investeşteîn căsătorie. Stabileşte nişte limite în aşa fel încât copilul să nu-ţiia tot timpul şi energia, ajungând să reduci total relaţia cu soţul tău.Foloseşte timpul în care copilul doarme, pentru a petrece câteva momente cusoţul, aplicând regula calităţii. Gândeşte-te şi roagă-te pentru a hotărî ce ede făcut, pentru a avea ceva timp cu soţul în fiecare zi.

Stabileştepriorităţile şi concentrează-te doar pe ce e mai important. Fii creativă.Roagă-te împreună cu soţul cât de des poţi şi cere-I Domnului să vă deaamândurora puterea şi nădejdea de care aveţi nevoie pentru a gestionaproblemele specifice care apar în viaţa voastră.

Adaptează-teunor noi relaţii cu părinţii. Gândeşte-te care ar fi atitudinile şicomportamentele pe care ţi-ar plăcea să le transmită şi copilului tău – nepotullor – şi încurajează-i să o facă. De asemenea, dacă observi comportamentenepotrivite, transmite-le cu sinceritate şi dragoste. Stabileşte limitesănătoase, pentru ca tu şi soţul să hotărâţi ce şi cum în creşterea copilului,chiar dacă unele decizii nu se potrivesc cu opinia părinţilor voştri. Dacăpărinţii refuză să schimbe anumite atitudini în ceea ce priveşte viaţa voastră,stabileşte graniţe şi limitează întâlnirile cu ei.

Observăcum te-au crescut ai tăi, cum te-au disciplinat, învăţat, cum ţi-au arătatdragostea, cum ţi-au transmis credinţa, dacă au făcut-o, ce ţi-au transmisdespre sănătate şi recunoaşte ce a fost bun şi ce a fost rău, pentru a prevenica unele atitudini nesănătoase să-ţi afecteze felul în care îţi creşti propriulcopil.

Adaptează-tela un nou tip de relaţie cu fraţii şi surorile. Dacă ei au deja copii, poţiînvăţa din experienţa lor şi învăţa unii de la alţii. Dacă nu au încă,asigură-te că subiectul discuţiilor voastre nu sunt doar bebeluşul tău. Chiardacă sunteţi în perioade foarte diferite, totuşi puteţi menţine o legătură.

Fă-ţitimp pentru prieteni. Stabileşte întâlniri cu cei vechi şi fă efortul de aintra şi în relaţii noi. Găseşte-ţi o prietenă cu care să împărtăşeşti nu doarproblemele referitoare la creşterea copilului, ci şi alte priorităţi în viaţă.Inspiraţi-vă una pe alta pentru a creşte în bucurie, pace şiîncredere.

Tânăramămică în lume

Reclădeşte-ţirelaţiile vechi cu femei care nu sunt mame şi fii deschisă şi onestă cu privirela diferenţele din vieţile voastre. Ieşi mai mult în lume. Nu lăsa casolicitările specifice creşterii unui copil să te izoleze de comunitate. Rămâiimplicată în activităţi, grupuri, la biserică. Totuşi, nu încerca să schimbilumea şi nici nu te aştepta să ai tot atâta timp ca o fată necăsătorită pentruactivităţile acestea, dar nici nu te izola în singurătate. A avea copii nu e unhandicap, dimpotrivă, o posibilitate de a scoate la iveală nou-descoperitacompasiune faţă de alţii.

Viziteazăun bătrân, intră pe grupuri on-line şi întâlneşte-te cu mămici, organizaţi acţiunipentru copii săraci, slujeşte în felul în care îţi arată Domnul şi foloseştefiecare zi pentru a te ruga pentru aproapele şi pentru a învăţa.

Apropie-tede Dumnezeu şi de Maica Domnului. Roagă-te ei să te înveţe cum să-ţi creşticopilul şi cum să slujeşti Domnului. El te iubeşte aşa cum îţi iubeşti şi tucopilul. Participă la slujbe, cât de des îţi este posibil. Nu-l priva departiciparea la Sfânta Liturghie „pentru că e mic“. Hristos Însuşi a spus„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!“, chiar dacă la început nu veţiputea sta la toată slujba. Cu cât e mai mic copilul când intră în biserică, cuatât va învăţa mai repede să se poarte şi va creşte ca într-o familie lărgită.Spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, pentru a-L lăsa pe Domnul să lucreze chiar dintine şi să te ajute să duci o viaţă curată, în numele Lui.

CristinaSTURZU

Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Dragostea fără discernământ strică pe copii

2011-12-30T11:13:00.000+02:00

Am băgat de seamăcă astăzi, mai ales cei ce studiază, sunt vătămaţi de cei din familie.

Deşi sunt copiibuni, se strică. Nu gândesc; au o nesimţire. Îi netrebnicesc şi îi stricăpărinţii lor. Deoarece părinţii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nuducă lipsă de nimic.

Nu cultivămărimea de suflet la copiii lor, ca să se bucure atunci când sunt în lipsă.Fireşte, o fac cu gând bun. Astăzi, cu bunătatea lor, cu bunătatea lor fărădiscernământ îi prostesc. Îi obişnuiesc să le vină toate de-a gata, chiar şiapa, ca să citească şi să nu piardă timpul, şi astfel îi fac netrebnici şi pebăieţi, şi pe fete.

După aceea copiile vor vrea pe toate în palmă chiar şi când nu vor mai învăţa.

Şi răul începe dela mame: „Tu, fiul meu, să înveţi. Eu o să-ţi aduc şi ciorapii şi o să-ţi spălşi picioarele. Ia dulceaţa! Ia cafeaua!”

Şi copiii nuînţeleg cât de obosită este mama făcând acestea, pentru că ei nu se ostenesc.

Cuviosul PaisieAghioritul

(„Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Căsuţa copiilor: Pelerinaje de neuitat

2011-12-28T11:08:00.000+02:00

Unpelerinaj de neuitat: Mănăstirea Bujoreni

Vacanţaera abia la jumătate când, împreună cu familia mea cea dragă, am mers înpelerinaj la Mănăstirea Bujoreni din zona Bârladului, aflată în apropiere decasa bunicilor, despre a cărei frumuseţe v-a povestit fratele meu. [n.n.: eseula apărut în numărul trecut]

M-aimpresionat şi pe mine pădurea care se întindea pe o suprafaţă de câteva zecide hectare, freamătul copacilor în adierea uşoară a vântului, măreţia şifrumuseţea mănăstirii. M-au impresionat slujba şi cuvântul de învăţătură,atmosfera de pace şi bună vieţuire de acolo, dar ce m-a impresionat în moddeosebit a fost legenda Mănăstirii Bujoreni, pe care am aflat-o de la uncălugăr bătrân.

Legendaspune că aflarea locului sfânt pentru construirea schitului este legată deviaţa a trei păstori ardeleni aflaţi în transhumanţă cu oile în zonaBârladului, în codrii Bujorenilor. Întorşi de la târg, unde îşi vânduserăprodusele, în drum spre stână păstorii au constatat că măgarul pe care eradesaga cu banii obţinuţi, 3.000 de galbeni, era de negăsit. Împreună cupădurarul l-au căutat şi peste 3 zile l-au aflat îngenuncheat şi cu fruntealipită de un stejar bătrân, în care s-a arătat o lumină în formă de cruce.Uimiţi, au hotărât ca în acel loc din lemnul stejarului şi cu cei 3.000 degalbeni să construiască un schit pe care l-au numit Mănăstirea Măgaru sauMănăstirea Bujoreni.

Totul afost frumos, iar dorinţa de a reveni şi a revedea acele locuri frumoase m-aînsoţit toată vacanţa.

VictorCarp, clasa a IV-a, Liceul teologic ortodox „Constantin Brâncoveanu”

Unpelerinaj de neuitat: Biserica Drăgănescu

Era 5dimineaţa. Încă nu răsărise soarele. M-am trezit atât de dimineaţă pentru aputea pleca împreună cu mama mea într-un pelerinaj. Când a sosit autocarul,bucuria mea era foarte mare. Aşteptam acest pelerinaj de câteva săptămâni. Pedrum, grupul „Micii apostoli”, din care fac şi eu parte, a încântat călătoriicu câteva cântece minunate.

Primaoprire a fost la biserica Drăgănescu, unde a pictat Părintele Arsenie Boca. Măaşteptam să fie ceva obişnuit, dar când am intrat în biserică m-a cuprinsbucuria. Priveam cu multă atenţie înfricoşătoarea şi mântuitoarea Jertfă aDomnului nostru Iisus Hristos. Dar, când am întors capul şi am văzut Învierea…Nu era ca orice icoană a Învierii. Era chiar momentul când Domnul ieşea dinmormânt. Părintele Arsenie te făcea să înţelegi că Domnul Hristos nu mai aveatrup material. Trupul lui era străveziu. Această icoană m-a impresionat cel maimult. Apoi, când m-am uitat în sus, am văzut icoana Pantocratorului, adicăicoana Domnului Hristos. Părintele de acolo ne-a spus că oriunde ai merge înbiserică, Pantocratorul te urmăreşte cu privirea. Am încercat şi eu asta şi,într-adevăr, aşa a fost! Oriunde mergeam în biserică, Domnul Iisus mă privea.Când a trebuit să plecăm am fost foarte întristată, dar sper să mai mergem.

Sper sămai am parte de o asemenea bucurie şi anul viitor.

Giorgia-AlexandraGanea, clasa a V-a A, C.N. Radu Negru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Căsuţa copiilor: Al patrulea mag. Cele mai frumoase daruri

2011-12-23T11:11:00.000+02:00

Dragi copii, cusiguranţă cu toţiiştiţifoarte multe lucruri de spre sărbătoarea Crăciunului şi de aceea am ales săvă spunemde data aceasta o poveste mai puţin cunoscută.

Despre cei trei magi care, călăuziţi destea, au ajuns la staulul unde Senăscuse Domnul Iisus Hristos, siguraţi auzit! Se spune însă că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului la naşterea Sa.

Din dorinţa de a face un dar minunat Pruncului Iisus, al patrulea mag şi-a vândut tot ce aveaşi, cu banii obţinuţi, a cumpărattrei pietre scumpe, rare şi extrem de frumoase:un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Luându-şi darurile, a plecat spre oraşul unde trebuia să seîntâlnească cu ceilalţi trei magi. Însă pe drum a întâlnit un om rănit. Deşi era înîntârziere, nu l-a lăsat inima şi l-a dus pe bietul om la un doctor, pe carel-a rugat să aibă grijă de el; i-a dat în schimb safirul. Fapta lui bună l-afăcut însă să întârzie. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja.Dar nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steauacare-i arăta calea.

Ajuns cu întârziere la Betleem, el a aflat că magii L-au găsit pe Prunc, dar acumsoldaţii lui Irod omorau toţi copiii mici. Pentru a scăpa, Sfânta Fecioară Maria, Dreptul Iosif şi MiculIisus plecaseră spre Egipt. Era cumplit ce se întâmpla atunci pe străzile oraşuluiBetleem, unde zeci de mame îşi plângeau copiii. Văzând un soldat care încerca să smulgă un copilaş din braţele unei femei, magul a alergat spre ei şi i-a arătat rubinul soldatului, spunându-i că i-l va da lui, dacă va lăsa femeia în pace. Văzândnestemata, soldatul a luat-o şi a fugit, eliberând femeia şi lăsându-i pruncul în viaţă. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi deplinărecunoştinţă.

Păstrând cu emoţiesingurul dar pe care îl mai avea pentru Mântuitorul, şi plin de nădejde că într-o zi Îlva găsi şi I se va putea închina, magul a plecat spre Egipt, unde ani de zile l-acăutat pe Iisus. După mai bine de treizeci de ani, a aflatcă undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că în sfârşit areveşti despre El, a plecat grăbit să-Lîntâlnească. Ajuns la Ierusalim, a aflat că Iisus Hristos esterăstignit pe Dealul Golgota. Cusufletul zdrobit şi arzând de dorinţa de a se închina Mântuitorului şi de a-I duce darul său, pe care îl păstrase de atâtatimp, magul a alergat spre locul răstignirii.

În drumul său însă a întâlnit doi soldaţi romani care biciuiau un tânăr evreu ce îndrăznise săia apărarea Domnului Iisus. Fără să stea pe gânduri, magul le-a arătat soldaţilor perla şi le-a cerut ca, în schimbul ei, să-l elibereze pe tânăr. Soldaţii au luat imediat piatra scumpă şi s-au făcut nevăzuţi. Tânărul biciuit s-a bucurat că a rămas în viaţă,i-a mulţumit salvatorului şi a plecatîmpreună cu el spre locul răstignirii.

Ruşinat că nu mai avea nici un dar pentru Împărat, magul s-a apropiat, totuşi, de Crucea Mântuitorului.Văzându-l, Acesta l-a privit drept şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Cele mai frumoase daruri, tu mi le-ai adus...

- Dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? a întrebat mirat omul.

- Tot ce ai avut ai dat celor nevoiaşi. Darurile tale au ajuns la Mine căci, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Sunt cele mai frumoase şi însemnate daruri. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte peoameni.

Ceînseamnă Crăciunul?

1. Naşterea Domnuluiînseamnă împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu le-a făcut-o lui Adam şi Evei,atunci când au plecat din Rai: că le va trimite oamenilor un Mântuitor, care vasalva lumea. El a fost aşteptat foarte multă vreme şi mulţi prooroci au vorbitdespre naşterea Lui dintr-o fecioară: „Domnul meu vă va daun semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naştefiu…” (Isaia 7,14). Deaceea, Naşterea Domnului Hristos, pe care o sărbătorim de Crăciun, este o mare,mare bucurie pentru noi toţi.

2. Odatăcu naştereaSa, Domnul Hristos, Dumnezeu, vine între oameni. Pământulşi cerul seunesc, păstorii văd îngerii cântând naşterea Pruncului şi zicând: „Slavă întru cei desus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2,14). La multă vreme după ce Îl vedeau peDumnezeu în Rai, oamenii pot acum să Îl vadă din nou şi, de data aceasta, să Îlasculte.

3. Dumnezeu L-a trimispe Fiul Său la noi pentru că ne iubeşte foarte mult: „CăciDumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat caoricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 14). El a venit să ne înveţe ce să facem casă avem o viaţă frumoasă, împreună cu Dumnezeu.

Caietul cu versete

Pe următoarea pagină dincaietul cu versete lipiţiicoana NaşteriiMântuitorului şiscrieţicele trei versete biblice din caseta „De ce e atât deimportant Crăciunul?” sau câteva strofe dintr-o colindă.

Pagină realizată de AsociaţiaTeofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Editorial: Bună-starea de Crăciun!

2011-12-23T06:00:00.000+02:00

Se apropie curepeziciune Sărbătorile Naşterii Domnului şi, chiar dacă e încă un an de crizăeconomică, tot românul se gândeşte la un singur lucru: o masă cât mai îmbelşugatăde Crăciun. Această grijă a noastră este expresia dorinţei – fireşti până laurmă – de a trăi în bunăstare. Nimic rău până aici, numai că noi înţelegem totalgreşit ideea de bună-stare. Fiecare din noi, atunci când aude cuvântul acesta,se gândeşte întotdeauna la bogăţia materială – casă de casă, maşină de maşină,bani de bani, hambare multe şi mari (vezi bogatul cel nebun!) etc. Ne gândim latoate astea din simplul motiv că suntem prea preocupaţi de toate acestea şinici nu ne trece prin cap că bunăstarea are în spiritualitate o cu totul altăconotaţie. Ne gândim doar la cele materiale şi nu la cele spirituale. Înţelesulcuvântului este mult mai larg însă, şi când ne gândim la cele materiale, şicând ne gândim la cele spirituale. Astfel putem vorbi de o bună-stare fizică,atunci când avem parte de o sănătate de fier. Putem vorbi de o bună-stare socială,atunci când suntem în relaţii bune cu cei din jurul nostru. Putem vorbi debună-stare familială atunci când dragostea şi înţelegerea sunt cele care dautonul relaţiilor din sânul unei familii. Putem vorbi de bună-stare naţionalăatunci când în sânul poporului dăinuieşte o stare de siguranţă şi mulţumiredate de un anumit grad de prosperitate şi eficienţă, urmare a unei conduceriresponsabile. În sens religios însă, atunci când vorbeşti de bună-stare,trebuie să te îndrepţi cu gândul spre starea sufletească în primul rând şi săai în vedere şi celelalte aspecte care ţin de tine ca persoană. Astfel trebuiesă spunem din start că pentru orice creştin autentic „bună-starea sufletească”este de fapt stare de „ne-mulţumire”.Un creştin nu poate fi mulţumit niciodatăde starea sa sufletească pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Trebuie mereusă vrea să crească! Un creştin autentic trebuie să fie mulţumit mereu doar deceea ce are, dar nu poate fi mulţumit niciodată pe deplin de ceea ce este. Aceastaeste starea autentică a unui creştin ce trăieşte în bună-stare: mulţumit decele materiale şi doritor de câştiguri spirituale, duhovniceşti. Din păcateviaţa noastră de zi cu zi ne arată pe noi prea-mulţumiţi de cele sufleteşti şiprea-doritori spre cele trupeşti. Bună-starea înseamnă de fapt acea stare (trupească şi sufletească) ce-mi asigură mie raiul. Eu nu pot să vă doresc decâtsă aveţi de Crăciun şi masa plină şi ieslea sufletului curată, mulţumind luiDumnezeu pentru toate. Bună-starea înseamnă ca Pruncul să se nască în sufletulnostru şi să stea la masă cu noi toţi. Şi asta vă doresc!

Pr. MariusDemeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului

2011-12-22T11:33:00.000+02:00

Pentru lumea de azi, Crăciunul înseamnă multeluminiţe, brazi împodobiţi, cadouri, mese bogate. Personajul principal? Nu, numai este Hristos, ci Moş Crăciun – nelipsit din televizor, de pe stradă, dinmagazine şi chiar din familie, căci căciuliţele roşii specifice există în multecase. Cât de mult ne influenţează această lume pe noi, creştinii? Mai ştim ceşi pe Cine sărbătorim de Crăciun? Laurenţiu Dumitru, teolog şi publicist, aoferit pe acest subiect un interviu Alexandrei Borzoş de la publicaţia„Punctul”, interviu din care am preluat câteva fragmente:

Moda milosteniei are rădăcini adânci

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”:dorinţa de a face milostenie. Toate firmele şi societăţile fac întreceri în amilui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuiriineamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căciFiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu,Iubitorul de oameni. Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în aceastăperioadă. Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznicesunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţieicu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omulsimte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare aduhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-lpotenţează atât de mult.
Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-anăscut. Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiuta-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şinu o iesle a dobitoacelor. Ai Lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut.Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magidin depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic,dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, săne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cudragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pesăraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi săse îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun.

Dacă e primit sau nu darul nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia.Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum”dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce facedreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede înascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriulacesta.

Curând, colindele ar putea să cadă sub incidenţa legii

Asta e realitatea zilelor noastre, avem prazniceexploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse deconsum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă unmare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afaraspaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despreHristos…
Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cumprăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îlsufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printresticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacăsuntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter,atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos.
În plus, pe noi, cei din sec. XXI, ne paşte încă o ispită, din raţiuni de„political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoarerealmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurilesunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele deCrăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că elesunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii.
Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, nespune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiutcum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuireacuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute” şi a istorisirii Naşterii Domnului cu…povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori inprovinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, dincauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”.
După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul labiserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuricreştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată aNaşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Lumea îl aşteaptă pe Moş Crăciun, nu pe Hristos

Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă,se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântăricare vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din Ceruri,întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şicu veselie lăudaţi-L, popoare, că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada PostuluiCrăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor dinvechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte,slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, peHristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumeadesacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Clauscare nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici unSfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului.Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizatcă în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzeletuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ esteprezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin caseleoamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant învreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele –crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv deCrăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarteinsistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă?

Să nescuturăm de festivismul Crăciunului

Ne lăsăm influenţaţi de modazilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşimai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului îndetrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru IisusHristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă dupăun Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorimNaşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom aflacă cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptăcadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şipreţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacătrebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de Spovedanie nu edeloc bine.
Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afledespre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El aadus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni leasumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred căDomnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cuinimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postimîn aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz,să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Dumnezeu cu noi la masă

Crăciunul este osărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi?Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa. Credeţi că Biserica ar trebui să „educe”credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „peverticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos Seface ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi.Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat laiveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-nmasă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şio sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şiHristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însăCrăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iarHristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar niştezile festive.
Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de faptasta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cuEL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când înrăcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne maideplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorimsă trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăimbucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de suslui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să nedorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem locîn inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsămsingur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorămcă imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, dupăcum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

În aşteptarea bucuriei Betleemului. Contabilizări la sfârşit de an

2011-12-21T21:00:00.000+02:00

Suntem în ultima lună a anului... Ne aşteaptă încă unfinal, urmat de un nou început, încă un timp al amintirilor şi al dărilor deseamă. Tot anul tânjim după aceste momente frumoaseîn care ne simţim cu toţii Oameni, pentru că e vremea când învăţăm să trăimfrumos, când găsim timp să iubim deplin. Devenim mai luminoşi cu fiecare gest,cuvânt, prin care dăm valoare celorlalţi.

Binecuvântări

E timpul să ne gândim însă la lecţiile învăţate în anulce se apropie de final. Nu fiţi dezamăgiţi dacă aţi trecut prin focul multorîncercări: valoarea noastră reală se vede doar atunci când e încercată în probafocului. “Adevăratul miracol al lemnului nu este că arde, ci că pluteşte”,spune un vechi proverb grecesc.

Vă îndemn acum, în prag de Sărbători, să vă detaşaţipentru o clipă de iureşul pregătirilor, de nemulţumiri şi contabilizări, şi sănumăraţi binecuvântările pe care le-aţi primit în acest an – sunt sigur că nusunt puţine. Număraţi-i şi pe cei pe care îi iubiţi şi cred iarăşi că nu suntpuţini. Număraţi-i pe cei care v-au fost alături în încercări; poate că nu aufost mulţi, dar ei vă sunt adevăraţii prieteni.

Regrete

Să-i fim recunoscători Domnului, să-I aducem şi orugăciune de mulţumire la acest sfârşit de an. “Să-i căutăm pe preot şi pedoctor când nu avem nevoie, ca să n-avem nevoie”, să ne aprindem candelasufletului înainte de lăsarea întunericului. Să-I mulţumim Domnului pentru toţioamenii pe care ni i-a scos în cale. Se spune că Dumnezeu nu ne scoate în caleoamenii pe care îi dorim, ci oamenii de care avem nevoie: pentru a ne ajuta,pentru a ne răni, pentru a ne părăsi şi pentru a deveni noi înşine mai buni.

Să regretăm în aceste momente doar timpul pierdut departede Dumnezeu şi de semenii noştri aflaţi în suferinţă, să regretăm căderile,momentele în care am vrut să renunţăm, crezând că necazurile ne pot învinge...

Daruri pentru Prunc

Sfântul Ioan de Kronstadt ne îndeamnă să nu aşteptămbucuria Betleemului fără acestea trei: rugăciune zilnică, cunoaştereaScripturii şi ajutorarea sărmanilor. Postim degeaba fără acatiste, fărăEvanghelii şi fără diaconie. Ne risipim talanţii fără Sfânta Euharistie, fărălectura duhovnicească şi fără iubire milostivă.

Pentru noul an, 2012, vă doresc tuturor să aveţi linişteîn suflet! Să vă hărăzească Dumnezeu bucurii duhovniceşti, să puteţi dărui maimult şi să apreciaţi ceea ce aveţi.

Să puteţi iubi, în loc să judecaţi! Atunci când,renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce neînconjoară înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Iar noi,ca români şi ortodocşi, suntem atât de bogaţi! Printre multe altele, ammoştenit zestrea inegalabilă a colindelor şi tradiţiilor legate de NaştereaDomnului. Suntem bogaţi pentru că “nu bogaţii sunt fericiţi, ci fericiţii suntbogaţi”!

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Cuvântul protopopului: Numai cu Domnul avem sărbători frumoase

2011-12-21T11:38:00.001+02:00

Luna decembrie, fiind luna cadourilor, dă mari bătăide cap tuturor celor preocupaţi să aducă „fericire” celor dragi prin găsireacadoului potrivit. Trebuie găsit timp pentru a studia ofertele magazinelor, fieele clasice, fie virtuale. Dacă preţul este prea mare, altă problemă – caretrebuie musai rezolvată. Chiar dacă ne aflăm în plină criză financiară, osoluţie tot trebuie găsită: un credit bancar, economiile din cont sau împrumutulde la un prieten. Puţini se mai gândesc la consecinţe; cei mai mulţi aleargăîntr-o parte şi-n alta, fac orice, numai să-şi atingă scopul.

Altă problemă este cea a mulţumirii stomacului şipapilelor gustative. Unii aleargă după alimente pentru a avea o masă cât maiîmbelşugată, alţii caută un preţ bun la hotelul-restaurant unde vor petrecesărbătorile de iarnă. Pe lângă toate acestea, mai avem şi problema garderobei,cu bătăile de cap pe care le implică înnoirea ei. Numai aşa te poţi încadraperfect în societatea consumistă din care facem parte!

Deşi omul este înzestrat cu libertate, cu putereade a discerne între ceea ce-i foloseşte cu adevărat şi ceea ce este în pluspentru el, acum parcă libertatea lipseşte cu desăvărşire. Ea devine activă doarîn prezenţa lui Dumnezeu. Când Dumnezeu este prezent în viaţa omului, acestaare puterea de a se opune oricărei agresiuni din afara lui. Dumnezeu umple desens existenţa mea, încât nu mai simt nevoia să alerg după lucruri materiale,căci nu găsesc fericirea în ele. De aceea, frământările cu adevărat folositoaredin această lună, ca de altfel din toate zilele vieţii mele, ar trebui să fieîn legătură cu căutarea lui Dumnezeu şi chemarea Lui în viaţa mea, ca El sălocuiasă permanent cu mine, iar eu să locuiesc permanent cu El.

Creştinul, în această perioadă, este discret.Petrece puţin timp printre lumea agitată de febra cumpărăturilor şi nu se chinuiecu gândul lipsei banilor. Nu îşi procură bucuria sărbătorilor din pomul de Crăciun,nici din haine noi şi nici din bucate alese. Chiar dacă acestea sunt prezenteîn viaţa lui, nu ele sunt sursa bucuriei şi nici centrul atenţiei. Întâlnireacu Hristos-Pruncul mijlocită de slujbele Bisericii, naşterea Lui în Betleemulinimii prin curăţirea hainei duhovniceşti a Botezului la Taiana Spovedaniei şiprin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, sub chipul pâinii şi a vinului dela Sfânta Liturghie, umplu de strălucire dumnezeiască viaţa lui şi de o bucuriece nu se poate exprima în cuvinte. O bucurie aparte o trăiesc cei care aubinecuvântarea de a se împărtăşi cu Sfintele Taine în chiar ziua NaşteriiDomnului. Cu Domnul, numai cu El, sărbătorile noastre sunt frumoase!

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Urare în rânduri şi gânduri: Bogăţie şi bucurie

2011-12-21T11:25:00.003+02:00

Când mă gândesc la marelepraznic al Naşterii Domnului Iisus Hristos, primele lucruri care îmi vin înminte sunt bucuria şi bogăţia. Nu poţi să te gândeşti la marele praznic fără săle ai în vedere. E bucuria îmbogăţirii noastre cu toate cele ale praznicului şiîmbogăţirea noastră cu bucuria Naşterii Domului Hristos şi a darurilor ÎntrupăriiFiului lui Dumnezeu. Nu poţi să te gândeşti la acest praznic fără să ai învedere bogăţia Cerului ce se revarsă pe pământ şi nu poţi să pierzi din vederebucuria pământului ce se înalţă la cer.

Bogăţia cerului ce serevarsă pe pământ o întâlnim, în mod paradoxal, într-o iesle săracă. Bogăţiadespre care vorbim este întruchipată de Pruncul Iisus Ce se naşte în lume, calumea să se bucure de iertare (iertarea păcatelor) şi de izbăvire (izbăvireadin robia păcatului şi a morţii). Bogăţia despre care vorbim stă în darurile pecare le primeşte lumea prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, primul fiindbucuria iertării şi izbăvirii. Bogăţia despre care vorbim stă în bucuria de adărui în această perioadă a anului, mai mult ca oricând altcândva. Bogăţiadespre care vorbim stă în bucuria cu care ne înconjoară cei care primescajutorul nostru. Bogăţia despre care vorbim stă de fapt în bucuria de a nu maişti cine dăruieşte şi cine primeşte, ştiut fiind faptul că dăruitorul este şiprimitor, iar primitorul este şi dăruitor.

Bucuria despre care vorbimstă în bogăţia datinilor şi a obiceiurilor noastre strămoşeşti legate de marelepraznic al Naşterii Domnului. Bucuria despre care vorbim stă în bogăţiaduhovnicească pe care o avem atunci când cântăm şi ascultăm colindele. Bucuriadespre care vorbim stă în bogăţia duhovnicească pe care o împărtăşim cu cei ce„ne colindă” sau pe care „îi colindăm”. Bucuria despre care vorbim stă înbogăţia pe care o întâlnim la masa cea plină a lui Dumnezeu, din care toţi nesăturăm şi nicicum nu o împuţinăm. Bucuria despre care vorbim stă în bogăţiamulţumirii noastre pentru toate cele ce se coboară de la Dumnezeu la noi.Bucuria despre care vorbesc acum stă în bogăţia înţelepciunii pe care o îmbrăţişeziatunci când ai reuşit să urci pe scara lui Iacob, parcurgând astfel drumul dela Betel (Facere 28,10-22) la Betleem (Matei 2,1), de la înţelepciuneaomenească la cea dumnezeiască, urmând astfel descoperirea (revelaţia) ce neeste înfăţişată în „Cartea Neamului lui Iisus Hristos” (Matei 1 , 1 şi urm.).

Să înţelegem, deci, căbucuria bogăţiei noastre stă de fapt în bogăţia bucuriei noastre. Şi asta vădoresc eu vouă, fraţilor!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Puterea psihologică a lui Moş Crăciun

2011-12-21T11:05:00.001+02:00

În societatea modernă există anumite tradiţiicare ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a SfântuluiNicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figurisunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiardistruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei,Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pecare copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă.În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestorsărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de maitârziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu NaştereaDomnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste “mituri”. Aceasta eputerea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti.

Copiii ortodocşi ar trebui să primească daruride Sfântul Nicolae şi de Sfântul Vasile, când părinţii trebuie să le explice cugrijă că faptele noastre de generozitate şi darurile noastre de dragoste pentruceilalţi sunt în spiritul acestor sfinţi. Dacă la început ei vor crede cucandoarea copilăriei lor sau dacă li se va spune că Sf. Vasile, de exemplu,le-a umplut pantofii cu daruri în ziua în care este sărbătorit, mai târziu, pemăsură ce vor creşte, ei trebuie încurajaţi să înţeleagă natura simbolică a ofeririidarurilor, pentru a putea pătrunde semnificaţia creştină adevărată care se aflădincolo de acestea, semnificaţie care nu se poate desprinde din imaginea păgânăa lui Moş Crăciun şi din darurile ascunse de părinţi în numele Moşului.

Există unii care vor argumenta că, dacă vomcreşte copiii în tradiţiile strict ortodoxe, aceştia vor fi lipsiţi de bucurii.Acest argument nu numai că dovedeşte o înţelegere greşită a mărturiei credinţeinoastre, dar porneşte şi de la o premisa că materialismul, egoismul şimercantilismul asociate cu Moş Crăciun şi cu prietenii săi mitici reprezintă unmod de modelare a caracterului şi fac bine sufletului. Dacă ar judeca cu maimultă atenţie, foarte puţini creştini ar mai putea susţine multă vreme şi cusinceritate această idee, mai ales atunci când Crăciunul Moşului şi al micilorsale ajutoare vesteşte o creştere a sinuciderilor, egoism, indulgenţă faţă desine şi cei apropiaţi, toate acestea în faţa curcanului sfânt şi a altaruluimeciurilor de fotbal televizate, cărora li se adaugă şi plictiseala pe care oîncearcă unii faţă de tot ceea ce aminteşte de Naşterea lui Hristos.

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna,

Elemente depsihologie pastorală ortodoxă

"Înaceastă perioadă a Sărbătorii Naşterii Domnului auzim colinde multe şi frumoase despre Moş Crăciun, dar mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial,simbol al consumismului şi al materialismului individualist. Totuşi, adevăratul înţeles al lui Moş Crăciun se află în iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, iubire care se arată în lume prin naşterea Fiului Său Celui veşnic, Mântuitorul lumii."
PFDaniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Jurnal de pelerin. Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (2)

2011-12-21T10:57:00.003+02:00

Onoapte de linişte, o noapte de pace, aşa poate fi caracterizată noaptea de 7-8octombrie, petrecută de pelerinii din localităţile făgărăşene Părău şi Perşanila Mănăstirea Putna. Nici nu putea fi altfel. Cu siguranţă că Sfântul VoievodŞtefan cel Mare, care-şi are mormântul aici, şi Sfântul Ierarh Ghenadie, alecărui moaşte se găsesc spre închinare în pridvorul mănăstirii, răspândesc paceşi linişte în jurul lor.

În1871, Mihai Eminescu definea MănăstireaPutna ca fiind “Ierusalimul NeamuluiRomânesc”, iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. Cea mai importantă ctitorie adomnitorului Ştefan, Mănăstirea Putna a fost construită în anul 1466 pelocul unde s-a înfipt săgeata domnitorului moldovean, aşa după cum afirmăcronicarul Ion Neculce. Slujbele de dimineaţă au început la ora 4.00. După puteri, am încercat şi noi să participăm la rânduielile dumnezeieşti în sfânta biserică, nu înainte de a ne închina la moaştele Sfântului Ierarh Ghenadie şi la mormântul Sfântului Voievod Ştefan. În faţa mormântului ne-am adus aminte de minunatele versuri ale lui Ştefan Octavian Iosif din poezia Când era să moară Ştefan: “Când era sămoară Ştefan/Multă jale-a fost în ţară/Şila patul lui de moarte/ Ţoţi boierii s-adunară/ Plângedealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi poporu-n hohot plânge:/ -Cui ne laşi pe noi, stăpâne?/ -Eu vă lasîn grija mare/ A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să stea strajă la hotare,/ Să păziţi acest pământ!/ Şi de veţi vedea că vine/ Vreun duşman nesăbuit,/ Să strigaţi atunci la mine,/ Voi sări şi din mormânt.” După participarea la Sfânta Liturghie, am plecat maideparte, făgăduind că nu vom uita niciodată că în vreme ce noi, în fiecaredimineaţă, la ora 4.00,avem somnul liniştit, călugăriise roagă pentru toţi creştinii de pe pământ.

Curegretul că n-am putut ajunge la Mănăstirea Moldoviţa din cauza timpului limitat, următorul popas duhovnicesca fost Mănăstirea Suceviţa. Situată în satul cu acelaşi nume, pe malul pârâuluiSuceviţa, la o distanţă de 18 km sud-vest de Rădăuţi, Mănăstirea Suceviţa este construită către sfârşitul sec. XVI de cătrefamiliile de boieri Movilă, cu hramul Învierea Domnului. Înconjurată de ziduride apărare, mănăstirea impresionează prin pictura interioară şi exterioară a zidurilor bisericii. Este ultimabiserică din Bucovina cu faţada zugrăvită, în imagini dominând culoarea verde. Ghidul mănăstirii, o măicuţă foarte documentată, ne-a explicat scena numită Scara lui Ioan Climax, pictată peperetele exterior de nord.

Deşi ziua de 8 octombrie fusese prognozată de meteorologi cafiind o zi ploioasă, nici măcar o picătură de ploaie nu a atins creştetul vreunui pelerin. Cei dragi, rămaşi acasă, ne transmiteau pe calea undelor mobile că în Ţara Făgăraşului plouă din abundenţă. Bucuria noastră, a celor adăpaţi cu atâta apă vie izvorâtă din oazele spirituale moldoveneşti, se împleteacu bucuria pământului făgărăşean, adăpat după luni de secetă de apa cea dătătoare de viaţă.

Mănăstirea Voroneţ, ctitoriadomnitorului Ştefan cel Mareîn timpul vestitului duhovnic Daniil Sihastru, ne-a impresionat prin minunataei pictură, vestită în toată lumea prin fondul albastru de Voroneţ. Judecata de Apoi, pictată pe peretele exterior dinpartea de vest, este unică în tot orientul creştin.

Următoareaoprire a fost la Mănăstirea Dragomirna. Ceamai înaltă biserica mănăstirească din Moldova – 42 m – se afla în proces derenovare interioară şi exterioară şi din acest motiv interiorul bisericii nu era deschispelerinilor. La început am fost dezamăgiţi. Acest măreţ edificiu seînfăţişa pelerinului ca “ouriaşăstâncă seculară”, fără viaţă. Un mire şi o mireasă care aleseseră să imortalizeze cel mai important moment din viaţa lor în curtea acestei legendare mănăstiri contraziceaupărerea superficială pe care ne-o făcusem noi, desigur din cauza lucrărilor derenovare. Când alţi miri dinzilele noastre aleg ca să aibă ca şi amintire a zilei de nuntă scene imortalizate pe malul unui lac, la umbraunui copac sau în faţa unei statuidin mijlocul vreunui parc, iată că această tânără familie alesese să-şi lege începuturile de istoria acestei mănăstiri. Unargument puternic că Mănăstirea Dragomirna era plină de viaţă, o viaţă a pietrei pe care noi n-am surprins-o pe moment.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a fost mănăstirea în care am păşit cu multă emoţie. Scopul ridicării bisericii a fost de a permite creştinilor din toatecolţurile ţării să se închine la moaştele făcătoare de minuni ale Sf. Ioan celNou. Întâlnirea cu Sfântul a fost una deosebit de emoţionantă. Arhitectura mănăstirii este o împletitură destiluri şi ctitorii din epoci diferite, de la racla de argint din vremea luiAlexandru cel Bun, la noul paraclis sfinţit în 1998, ctitorie a ÎPS Pimen,arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.

Îndrumul nostru spre Părău şi Perşani, ne-am maioprit încă o dată la MănăstireaCămârzani, despre care v-am vorbit în numărul trecut, pentru a o vizita şi ziua. Măicuţele de aici au fost foarte ospitaliere şi ne-au aşezat la masă.

Dupăce ne-am îndestulat şi de hranăspirituală, şi de hranămaterială, am plecat spre casă. Se făcuse seară şi începuse să plouă. O ploaiebinecuvântată, mult aşteptată. Amajuns acasă, bucuroşi şi mult mai bogaţi, în jurul orei 2 noaptea, făgăduind căla primăvară vom merge în Maramureşul Voievodal. Până atunci, în dimineaţa zilei următoare, duminică, ne aştepta un nou pelerinaj: pelerinajul cu Domnul Iisus Hristos spre Împărăţia cerurilor. SfântaLiturghie, cel mai important pelerinaj al întregii existenţe.

Pr.Laurenţiu Urian, Părău

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Vezi şi Jurnal de pelerin:

Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (1)

Borş de cartofi cu sfeclă roşie

2011-12-21T10:42:00.002+02:00

Ingrediente:

- 1,5 kg cartofi

- 3 morcovi potriviţi

- 1 rădăcină pătrunjel

- 1 ţelină mică

- 2 cepe

- 50 ml ulei

- 2 bucăţi sfeclă roşie potrivite

- oţet sau borş, piper, sare,pătrunjel verde (după gust)

Sfecla se fierbe separat, în coajă. După ce serăceşte se dă pe răzătoarea mare. Zarzavaturile se taie cubuleţe şi se pun lafiert. Când sunt pe jumătate fierte, se adaugă cartofii cubuleţe. Spre sfârşitse adaugă uleiul şi condimentele. Când este gata se adaugă sfecla roşie şi semai dă un clocot. Se poate consuma cu ardei iute.

Important: sfecla nu se pune la fiert împreunăcu celelalte pentru că se decolorează. Dacă este fiartă separat şi pusă lasfârşit, îşi păstrează o culoare foarte frumoasă.

Reţetă oferită de doamna Liliana Ghircoiaş,din Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Sinceritate

2011-12-21T10:34:00.004+02:00

Sunt mândru,Doamne Sfinte,

Că m-ai alesdin mulţi,

Să văd dupămistere

Lăsate prinCuvânt

Te văd în Liturghie

Şi prunc, şi răstignit,

Cerşeşti şi dai la alţii,

Ne vrei cum ne-ai făcut

Noi te-amînchis în slove,

Că-n inimi epustiu,

Ici-colocâte-o oază,

Un crin întreciulini

Din munte şi din mare

Tu şcoală Ţi-ai făcut,

Dar noi, prea slabi la minte,

Ne-ascundem în păduri

Ne naşti cudaruri multe,

Din Tine nehrăneşti,

Ne dai la toţiiubire

Iar mâine Tucerşeşti

De rătăcim, ne cauţi,

Iar de murim ne-nvii,

Te bucuri de ne-ntoarcem

Şi-n braţe Tu ne ţii

Te naşti înorice iesle

Şi nu teplângi că-i frig,

Noi suntemfânul moale

Dar numai cândvorbim

Că teprimim în suflet,

Doar pentru a putea

Să te urcăm pe Cruce

Cu orice faptă rea

Şi laude-ţiaducem

Şi daruri doarde soi,

Numai sinceritatea

N-o punem încântări

Îţi mulţumim aievea

Când Tu ne dai ceva,

Azi vrem numai zăpadă

Şi mâine-om mai vedea.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Preotul Romul Poparad – un clasic al pastoraţiei făgărăşene

2011-12-21T10:33:00.002+02:00

În acest an, părinteleRomul Poparad, paroh la biserica Sfânta Treime de pe strada Ion CodruDrăguşanu, a ieşit la pensie. În sufletul şi conştiinţa mea părintele Romul locuieştede aproape douăzeci de ani. Prin urmare, în continuare va fi vorba de ceea ce îndeobşteeste numit şi acceptat ca autobiografie, ca mărturisire a sinelui meu desprealtcineva, care nu va mai pleca din mine niciodată, pentru că este el însuşi oparte din mine. E vorba despre stropi de suflet ce răsar din adâncuri şioglindesc chipul hieratic al duhovnicului.

Taină şi duhovnicie

Scriu acestelucruri în primul rând pentru mine, ca un exerciţiu al asumării o dată în plusa recunoştinţei duhovniceşti faţă de cel care a lăsat să curgă de atâtea ori“pe marginea veşmintelor lui” harul iertării. De-atâtea ori am simţitpatrafirul părintelui ca pe un acoperământ al sufletului meu aflat în bătaiarece a crivăţului ispitelor… Iar când mâna lui pogora Sfânta Cruce pe creştetulmeu, se topeau în mine legăturile păcatelor, căci mâna lui e prelungirea mâiniilui Dumnezeu. “Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta ceadreaptă a sfărâmat pe vrăşmaşi şi cu puterea slavei Tale ai zdrobit pe ceipotrivnici”. Nu vreau aşadar să mă înţeleagă nimeni, ci pur şi simplu săaccepte că în spatele acestor cuvinte se ascunde taina unei relaţii personaleiubitoare şi eliberatoare, aşa cum fiecare are o astfel de relaţie cuduhovnicul său.

Nimeni nu poateînlocui mâna care mă moşeşte iară şi iară, cu timp şi fără timp, renăscându-măîntr-un nou început bun. Această mână care spală şi cârpeşte de câte ori enevoie haina pe care am primit-o la Sfântul Botez. An de an mi-am furatmântuirea aşa cum un copil fură mângâieri de la mama sa, aşa cum femeia cuscurgerea de sânge de optsprezece ani şi-a furat mântuirea de la Domnul Hristos,aşa cum tâlharul cel de-a dreapta Crucii a săvârşit cel mai important furt alvieţii lui, furtul Raiului. Şi toate acestea din partea unui om în coastavieţii căruia a stat cu încăpăţânare ghimpele bolii ca o mărturie că Dumnezeuîşi alege pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari. Calităţilefizice şi căutătura părintelui nu sunt dintr-acelea care prin iradierea lordominantă să umple spaţiul din jur, căci preocuparea lui este de-a lăsa loclucrării lui Dumnezeu, preocupare rodind direct din asumarea în atmosferaconştiinţei înalte a responsabilităţii preoţeşti ca investit şi mandatat de susprin puterea Marelui Arhiereu Care aduce jertfa şi El Însuşi Se jertfeşte. Nul-am văzut niciodată să facă rabat de la împlinirea slujirii preoţeşti, însensul punerii în evidenţă nu a lui, ca individ înzestrat cu anumite calităţiide care, slavă Domnului, nu duce lipsă, cât a lui Hristos Însuşi.

Cuvânt şi discernământ

Astfel, predica eexact ceea ce trebuia să fie, adică propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi nuprezentare verbală de sine. Sentimentalismul nu e niciodată exacerbat îndefavoarea tradiţiei şi dogmei creştine şi pentru acest motiv îl socotescpreferenţial în zona teologiei sistematice. Moralismul direct şi jenant prin concreteţeaşi particularismul lui este înlocuit astfel de neutralitatea binevoitoare apărintelui, care mai închide ochii câteodată la năzbâtiile şi obrăzniciile copilului,tocmai pentru a nu-l întărâta şi mai tare. Nu predică scurt, dar de fiecaredată o face bine. Căci criteriul lui nu este răbdarea decapitată de stres aomului preocupat de materie şi cele ale ei, ci îndoita plată pe care ştie că ova primi dacă se va osteni cu cuvântul şi cu învăţătura. A fi pe placul celuicăldicel nu e pentru cel care înţelege fericirea în Hristos: “Fericiţi veţi ficând vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul răuîmpotriva voastră minţind pentru Mine”. Şi tocmai pentru acest duh alverticalităţii şi necompromisului nu e o persoană comodă pentru unii. Dar lumeaşi chipul ei înfumurat trec şi veşnicia bate la porţile timpului…

Disciplină şi îndrumare

Că are această tăriede caracter, nelăsându-se tras spre pământ, îl arată odată mai mult ca fiindconştient de ţinta misiunii şi pastoraţiei lui, care alături de actelesfinţitoare şi aruncarea seminţei Cuvântului este şi conducerea credincioşilorspre Împărăţia lui Dumnezeu care nu-i mâncare şi băutură sau orice altceva ceţine de comoditatea delăsătoare a pământului. Reflex al disciplinei pe care aapreciat-o atât de mult, rânduiala slujbei trebuia păstrată după consemnelemarilor liturgişti care de-a lungul timpului au precizat semnificaţia teologicăşi spirituală a fiecărui act, gest sau imn liturgic. Pentru părintele Romulacest lucru este o formă de menţinere pe făgaşul descendenţei tradiţieicreştine autentice de slujire în care nimic nu este întâmplător.

Aprig mai mult cusine decât cu alţii, părintele este o torţă care luminează, încălzeşte. Şiarde. Este tuturor toate. Mă bucur că deşi s-a pensionat încă mai slujeştealături de preoţii mai tineri. E bine să fie astfel, pentru că nu poţi ţinefăclia sub obroc. Rostul ei e să lumineze până la capăt. Şi după aceea înveşnicie. Căci din slujirea lui Hristos nu te poţi pensiona în vecii vecilor.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Biserica „Sfânta Paraschiva” din Luţa

2011-12-21T10:20:00.001+02:00

Satul Luţa aparţine decomuna Beclean şi este situat la 8 km sud-vest de Municipiul Făgăraş. Această comunitatemică, recenzată în 1733 cu 25 de familii (în jur de 125 de suflete), este ceacare ni l-a dat pe preotul şi profesorul Valeriu Literat, al cărui nume îlpoartă astăzi muzeul Ţării Făgăraşului. Despre istoria satului, care a fost întimp şi filie a satului Ludişor, ne povesteşte astăzi părintele Neculaie Bera,paroh din 1997:

Începuturile

Despre înfiinţareasatului se găsesc puţine date. După părerea istoricului Augustin Bunea, satulLuţa ar fi fost înfiinţat prin secolul al XIII-lea, de locuitorii emigranţi dinDalmaţia – provincie a imperiului Austro-Ungar – care s-au strecurat sprerăsărit în Transilvania şi s-au aşezat pe locul unde se află azi satul.

Numele Luţa e luat de lafamilia Lutiţa, emigrată aici din Raguza, care mai târziu s-a prescurtat şitransformat în Luţa. Adevărul acestor date istorice este confirmat şi prin„Diploma de nobil” a familiei Luţoi, familie care există şi azi în sat. Înaceastă „diplomă” numele familiei Lutiţa a fost maghiarizat ca Luczai (Luţoi). NobilulLuţoi a adus aici, mai târziu, familia Szatmaryi, de asemenea nobilă. Toţilocuitorii satului au devenit iobagii acestor două familii nobiliare. După anul1848, familiile Breazu, Grama, Literat, Opriş şi Secheli, făcându-se„grăniceri”, au devenit cetăţeni liberi.

Biserica, şcoala ei şipreoţii

Biserica actuală a fostconstruită în anul 1870, pe fundaţiile unei biserici din lemn. Are fundaţia dinpiatră, zidăria din cărămidă, cu acoperişul din lemn şi ţiglă solzi.

Pe lângă biserică s-a maiconstruit pe la anul 1850 o „şcoală confesională”, unde predau preotul şi undascăl. Edificiul de şcoală a fost cumpărat de biserică de la un urmaş alnobilului Szatmaryi. Acestui edificiu i s-a făcut o reparaţie capitală şiextindere în anul 1908 şi a funcţionat ca „şcoală confesională” până în anul1921, când a devenit „şcoală de stat”.

Biserica şi şcoala aufost construite prin munca şi participarea materială a credincioşilor din sat,precum şi cu ajutorul familiilor de nobili Luţoi şi Szatmaryi.

Ca preoţi care aufuncţionat o perioadă mai îndelungată la Luţa au fost: Ilie Secheli (1950-1961)şi Valeriu Literat (1907 - 1919), localnici. Acesta din urmă s-a afirmat ca distins om de cultură în ŢaraFăgăraşului. După 1918 urmează cursuri universitare şi devine profesor de limbafranceză la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Desfăşoară o intensă activitateştiinţifică în domeniile istorie, lingvistică, folclor etc. Realizarea deapogeu este înfiinţarea «Muzeului de Etnografie al „Ţării Oltului” » dinFăgăraş, care astăzi îi poartă numele.

Cu timpul, parohia Luţa adevenit filie a parohiei din satul Ludişor, iar preoţii care s-au perindat şiau slujit o perioadă mai scurtă au fost: pr. Ioan Buligan, pr. Gheorghe Moldovan,pr. Ioan Malanca, pr. Gheorghe Postolache, pr. Ioan Stanislav, pr. Ioan Ţeţu, pr.Ioan Gaciu, pr. Grigore Vuţu, pr. Gheorghe Cosma, pr. Ioan Bica, pr. Ioan Stroia,pr. Ioan Ştefan, pr. Valentin Fătu.

Conservare şi restaurare

Biserica a fost pictatăîn anul 1973 sub conducerea părintelui Ioan Ştefan, paroh în Ludişor, şi cuajutorul material substanţial al unor familii ca: Nicolae Botu, prof. OctavianLiterat, prof. Octavian Ludu, Matei Milea, Valentin Gheţea, Lazăr Ludu, prof. MirceaLudu, Constantin Renciu şi cu ajutorul Consiliului Parohial şi al tineretuluidin sat.

O revigorare serioasă aavut loc în ultimii 14: s-a retencuit exteriorul bisericii în terasit precum şizidul înconjurător; s-a repictat tot ce era deteriorat în antreul, pronaosul,naosul şi exteriorul bisericii; construcţia de la intrarea în incinta bisericiia fost repictată şi s-a înlocuit acoperişul cu tablă în formă de solzi; s-aucompletat icoanele lipsă pentru sărbătorile de peste an prin donaţiilecredincioşilor; s-a dotat biserica cu cărţi de cult, covoare persane şi treiveşminte complete pentru slujbă; s-a montat paratrăznet la biserică; s-audublat toate geamurile de la biserică şi s-au montat ferestre la geamurileturnului; s-a revopsit acoperişul de tablă al bisericii şi s-a realizatîncălzirea bisericii prin dotarea cu sobe de teracotă şi convectoare pe gaz metan.

Toate acestea au fostposibile datorită sprijinului şi ajutorului dat de credincioşi şi membrii Consiliuluiparohial, care s-au implicat în înfăptuirea acestor realizări.

Pr. paroh Neculaie Bera

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Apostolat nr. 58

2011-12-14T23:09:00.000+02:00

Editorial:

„Omor la moaşte”

Actual:

Pas în doi:

Educaţie creştină:

Părinţi de adolescenţi. Mici secrete cu mari efecte relaţionale

Căsuţa copiilor:

Jurnal de pelerin:

Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (1)

La gura sobei:

Adevăr nearhivat.

Cu Dumnezeu în casă:

Trecut şi prezent:

Părintele Arsenie Boca şi Evanghelia din Galaţi

Pregătiri pentru Naşterea Domnului. Spovedania: indiferenţa răutăţii mediocre / zguduirea întâlnirii cu Dumnezeu

2011-11-30T23:16:00.000+02:00

Întâlniri cu sine cu şi Dumnezeu. Atât în timpul Postului Mare, cât şi în Postul Naşterii Domnului, Mitropolitul Antonie rânduia o zi aparte, de obicei sâmbăta, în care îi chema pe credincioşi să petreacă o zi întreagă în meditaţie şi rugăciune. Această zi era consacrată reculegerii, rugăciunii şi întâlnirii cu sine şi cu Domnul – un prilej de cercetare lăuntrică şi de concentrare asupra unicului lucru care ne trebuie: întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu în împărtăşirea cu Sfintele Taine. Acest răstimp de cercetare şi de comuniune se încheia printr-un cuvânt al mitropolitului. Dintr-un astfel de cuvânt face parte şi acest fragment.

Deseori se întâmplă să vină la mine cineva pentru a se spovedi zicând: „Nu ştiu ce să mărturisesc, acelaşi lucru se repetă mereu…” Aceste cuvinte arată o lipsă ucigătoare de atenţie în faţa vieţii.

Păcătuim constant, fără ruşine sau durere

La sfârşitul unei singure zile, poate vreunul dintre noi să spună că a împlinit tot ceea ce a avut de împlinit, că şi-a pus în lucrare toate capacităţile, că gândurile şi sentimentele sale au fost ireproşabile, că nu a neglijat niciuna din îndeletnicirile pe care putea şi trebuia să le săvârşească şi că niciuna dintre aceste făptuiri nu a fost pătată de vreo nedesăvârşire? Cine poate spune că gândurile sale nu au fost confuze, că inima nu i s-a posomorât, că voinţa nu i s-a clătinat, că năzuinţele şi purtarea sa nu i-au fost întinate de vreo nevrednicie?
Dacă cineva vine să se spovedească şi spune: „Nu ştiu ce să spun”, acesta înseamnă că n-a cugetat niciodată la ceea ce ar fi putut – şi, în consecinţă, la cum ar fi trebuit – să fie şi că se mulţumeşte doar să se compare cu ceea ce fusese el însuşi înainte sau cu alţii tot atât de răi ca şi el. Când spunem că venim an după an pentru a repeta mereu aceleaşi lucruri, aceasta dovedeşte că nu am încercat niciodată vreun sentiment de ruşine sau de durere şi că am acceptat starea noastră de păcătoşenie cu o desăvârşită indiferenţă. „În fine, eu mint, dar toată lumea minte! Sunt pricină de scandal, dar toată lumea este pricină de scandal! Îl uit pe Dumnezeu, dar cum să-mi amintesc de El? Trec mai departe prin faţa celor ce au nevoie de mine: Vedeţi, nu te poţi opri în faţa fiecărui om!” Şi aşa mai departe… Dacă am putea vedea măcar o dată – aşa cum vede Dumnezeu – consecinţele faptelor noastre sau ale nelucrării noastre; dacă am putea vedea cum un cuvânt spus sau nespus, o faptă împlinită sau neîmplinită pot naşte consecinţe în viaţa aproapelui! Dacă am vedea în ce măsură un cuvânt poate să fie hotărâtor pentru destinul unui om sau un serviciu făcut la timp pentru destinul altuia…
Iar dacă dovedim o asemenea indiferenţă faţă de noi înşine, e de la sine înţeles că vom dovedi o indiferenţă şi mai mare faţă de aproapele; ceea ce i se întâmplă ne lasă cu totul reci şi indiferenţi. Iată de ce venim să mărturisim aceleaşi lucruri, din moment ce nu am remarcat nici măcar o singură dată că ele fac din noi nişte monştri şi că încetăm să mai fim asemănarea lui Dumnezeu, acest chip pecetluit în adâncurile fiinţei noastre. Acest chip ne-a fost într-un anume fel încredinţat, iar noi clipă de clipă l-am distrus, l-am înnegrit, l-am profanat, fie prin negrijă, fie prin răutate, nu atât dintr-o pătimaşă răutate, cât dintr-o răutate mediocră, nesemnificativă.

Păcate mari sau păcate mici?

Auzim câteodată zicându-se: „Nu reuşesc să mă smulg din legătura păcatelor! Dacă aş fi săvârşit un păcat mare, poate aş fi fost zguduit; pe când aşa, toată mulţimea păcatelor mele nu apasă asupra mea mai mult decât un strat subţire de praf.” Ne obişnuim cu ele, aşa cum ne obişnuim să vieţuim în dezordinea apartamentului nostru… Nu ne dăm seama că uneori e mai greu să ne slobozim de un oarecare număr de păcate mărunte decât de un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate să ne zguduie într-atât încât, în ciuda incapacităţii noastre de a rămâne treji, el să ne trezească. Cât despre păcatele de zi cu zi… În viaţa unui nebun pentru Hristos, Alexie, din gubernia Voronej din Rusia, se povesteşte cum acesta a primit vizita a două femei. Prima avea conştiinţa tulburată de un păcat groaznic pe care îl săvârşise, cealaltă nu făcea decât să se văicărească: „Sunt o păcătoasă ca toată lumea. Ştiţi, părinte, e cu neputinţă să trăieşti fără a păcătui!” El le-a arătat concret semnificaţia afirmaţiilor lor, trimiţându-le pe câmp. Celei ce săvârşise acel singur păcat care o copleşea, îi porunci să meargă să caute piatra cea mai mare pe care o putea ridica şi să i-o aducă. Celei de-a doua îi porunci să adune în şorţul său atâtea pietricele câte putea să strângă. Atunci când s-au întors, el le-a cerut să ducă pietrele înapoi şi să le aşeze exact în locul din care le luaseră. Prima a mers de-a dreptul la locul de unde luase piatra, a cărei urmă era încă vizibilă pe sol, a pus-o la locul ei şi s-a întors. Cealaltă a rătăcit îndelung, fără a-şi putea aminti unde găsise toate acele pietricele pe care le adunase. Acest nebun pentru Hristos a arătat că nu trebuie să tratăm cu dispreţ ceea ce pare nesemnificativ, dar de care nicio putere din lume n-ar putea să ne slobozească.
Ar trebui să cugetăm la toate acestea. Pe de-o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu dăm atenţie micilor păcate, ne va fi imposibil să ne dezbărăm de ele. Pe de altă parte fiindcă odată înrădăcinat obiceiul de a nesocoti micile greşeli, negrija devine o a doua natură şi vom păcătui din ce în ce mai mult, ajungând astfel treptat să desfigurăm, să ruinăm, să distrugem şi să profanăm chipul lui Dumnezeu din noi. (…)

Viitorul nu ne aparţine

De fiecare dată când ne ducem la spovedanie, ar trebui să o facem ca şi cum ne-am afla în pragul morţii. Moartea ne pândeşte pe fiecare dintre noi. Nimeni nu ştie dacă îi va fi sau nu dat timp de pocăinţă. Nu neapărat că va muri mâine, ci că în zece ani e posibil să-şi piardă amintirile şi să nu mai poată să se întoarcă asupra sa pentru a-şi examina conştiinţa… Dacă înaintea fiecărei spovedanii ne-ar veni gândul că acum e momentul hotărâtor al vieţii noastre – cu alte cuvinte că ori intrăm de acum şi de aici, de pe pământ, în viaţa veşnică, ori vom rămâne în afara ei, orice am spune la spovedanie şi în ciuda părerilor de rău pentru nedesăvârşirea noastră –, atunci vom privi altfel la problemele mici, cât şi la cele mari din viaţa noastră. De fapt, ce numim mic şi ce – mare? Se poate întâmpla ca un lucru important să nu ne marcheze în aceeaşi măsură ca un altul aparent nesemnificativ. Apostolul Iacov zice că o zăbală de dimensiune mică este suficientă pentru a mâna un cal năvalnic (Iac. 3, 3). La fel se întâmplă şi cu noi; putem renunţa la tot ce e păcat în noi, şi totuşi păstra ceva la care nu putem renunţa. Aceste este micul frâu prin care diavolul ne înrobeşte. Ni se pare că suntem liberi în trupul şi sufletul nostru, în afara unui mic amănunt, iar acest mic amănunt ne ţine captivi. Din momentul în care un asemenea mic amănunt ne ţine prizonieri, întreaga noastră fiinţă este înrobită.

O viaţă vie: bucurie şi recunoştinţă

Depinde de noi să ne facem un examen profund, o analiză lucidă şi cât se poate de serioasă a vieţii. Dacă ne-am examina starea de păcătoşenie, îndepărtarea de Dumnezeu, distanţa dintre ce am putea fi şi ceea ce suntem, indiferenţa noastră rece faţă de aproapele, dacă am putea conştientiza toate acestea la lumina unei noi zile, am rămâne încremeniţi şi cuprinşi de groază înaintea acestei viziuni şi am putea auzi atunci chemarea Domnului: „Spune-mi: dacă te iert, dacă Eu îţi zic astăzi că te iubesc cu toată viaţa şi cu toată moartea Mea, prin Crucea Mea, prin Răstignirea şi Învierea Mea, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?” Bucurie, pentru că eu nu pot să mă iert şi nici să mă tămăduiesc prin mine însumi, dar pot să fiu iertat şi să mă tămăduiesc prin puterea lui Dumnezeu. Recunoştinţă, pentru că, dacă aşa stau lucrurile, atunci cu adevărat toată viaţa creştinului se rezumă la un singur lucru: fiecare gând, fiecare mişcare a inimii, întreaga voinţa noastră şi toate înclinaţiile fireşti, toate faptele noastre să-I poarte recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că ne-a mântuit, pentru că atât de mult ne iubeşte… Iar dacă suntem atât de iubiţi, atunci întreaga noastră viaţă trebuie să fie vie, să fie necontenit semnul mulţumirii şi al recunoştinţei noastre înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că El există, pentru că Îi stă în putere să ne iubească într-atât.

Mitropolitul Antonie de Suroj – „Taina iertării, taina tămăduirii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Căsuţa copiilor: Dărnicia

2011-11-28T23:12:00.000+02:00

Dragi copii,

Ne-am gândit să vă scriem în acest număr despre dărnicie, deoarece dărnicia este un lucru foarte plăcut lui Dumnezeu. Domnul ne face mereu daruri şi se bucură nespus când, asemenea Lui, şi noi ne străduim să facem daruri semenilor noştri. Mai ales creştinii trebuie să se străduiască să fie darnici. Am să vă spun o întâmplare despre dărnicie şi dragostea care ne face să nu fim egoişti, ci să ne gândim şi la binele aproapelui nostru, aşa cum ne învaţă Dumnezeu.

Odată, în vremurile de demult, mai mulţi călugări vieţuiau într-o mănăstire. Se străduiau să fie iubitori, să-L laude pe Dumnezeu şi să ducă o viaţă curată şi sfântă. Ei nu duceau o viaţă comodă şi îmbelşugată, ci se îndeletniceau cu postul şi aveau un trai modest.

Într-o zi, cineva bătu la uşa chiliei în care locuia stareţul mănăstirii. Bătrânul călugăr deschise şi în faţa lui văzu un tânăr blând, care-i zâmbea. Acesta îi întinse un chiorchine de strugure mare şi frumos, încărcat cu boabe zemoase şi parfumate, îmbiindu-l pe stareţ să-l primească. Stareţul îi mulţumi şi luă ciorchinele. Întorcându-se în chilia sa, stareţul privi ciorchinele şi îşi spuse: „Ce gustoşi trebuie să fie aceşti struguri! Ce lucruri minunate a creat Dumnezeu, şi câtă bunătate a dovedit acest tânăr, care s-a gândit să mi-i dăruiască!”

Apoi un alt gând îi veni stareţului: „Acest ciorchine îi este mai de folos părintelui care locuieşte alături, căci el este mai în vârstă, şi strugurii aceştia îi vor întări puterile.” Şi, îndată, stareţul se duse şi îi dărui ciorchinele celuilalt.

Călugărul în vârstă făcu o plecăciune şi îi mulţumi. Apoi, rămânând singur în chilia sa, el cugetă: „Ce ciorchine gustos! El i-ar ajuta, fără îndoială, fratelui meu călugăr care este bolnav. I-l voi duce lui, negreşit!” Zis şi făcut.

În acest fel, ciorchinele de strugure a poposit din chilie în chilie, căci fiecare călugăr primea darul cu mulţumire, dar găsea de cuviinţă că altul dintre fraţii săi de mănăstire s-ar bucura mai mult de el, şi fiecare l-a dăruit mai departe, până când, în cele din urmă, ciorchinele a ajuns din nou la stareţul mănăstirii...

Când îl primi din nou, stareţul exclamă în gând, plin de uimire: „Doamne, cu adevărat călugării care vieţuiesc în această mănăstire sunt plini de dragoste unii faţă de alţii, căci nici unul n-a păstrat pentru sine darul, ci a găsit de cuviinţă să-l dăruiască aproapelui său! Suflete pline de dărnicie, pe care Dumnezeu cu siguranţă le iubeşte!... Cât despre mine, smeritul, acum am înţeles marea Ta purtare de grijă! Căci, deşi am dăruit ceea ce primisem, Tu ai făcut să ajungă din nou la mine. Tu nu-i laşi niciodată în lipsuri pe cei care fac daruri, ci le dăruieşti lor încă şi mai mult!”

Cum să fiu darnic?

Dragi copii, dacă v-aţi gândit să participaţi şi voi la Postul Crăciunului, care începe foarte curând, în 15 noiembrie, să ştiţi că un mod bun prin care o puteţi face este să fiţi darnici. Toţi cei din jurul vostru pot avea nevoie de ceva, iar darurile pe care le-aţi putea face sunt nenumărate. Nu uitaţi că părinţii voştri vă iubesc foarte mult şi că le puteţi dărui bucurie prin comportamentul vostru bun, printr-un mic ajutor la treburile casei, printr-o îmbrăţişare caldă şi multe altele. Bunicii aşteaptă şi ei să-i vizitaţi. Pe ei aţi putea să-i bucuraţi recitându-le o poezie sau un cântecel nou învăţate, o rugăciune sau un psalm. Şi mai multă nevoie de ajutor şi mângâiere au copiii săraci sau oamenii bolnavi. Pentru a le oferi un dar, cereţi ajutorul părinţilor. O hăinuţă care v-a rămas mică, o pereche de ciorapi groşi, nişte alimente pot fi lucruri de care alţii au mare nevoie.

Concurs

V-am pregătit un nou concurs, la capătul căruia vă aşteaptă, desigur, un premiu minunat! Dacă aţi citit cu atenţie textele de mai sus, tot ce aveţi de făcut este să luaţi o foaie de hârtie şi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care este darul pe care părinţii călugări din istorioara de mai sus l-au transmis mai departe de la unul la altul?
2. Enumeraţi câteva daruri pe care le-aţi primit de la Dumnezeu.
3. Cum puteţi fi darnici? Enumeraţi alte câteva moduri, în afară de cele pe care vi le-am sugerat în caseta „Cum să fiu darnic”.

Aşteptăm cu nerăbdare răspunsurile voastre la adresa Protopopiatului (o găsiţi la pagina 16), fie prin poştă fie o trimiteţi prin cineva, până la data de 1 decembrie 2011.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Părinţi de adolescenţi. Mici secrete cu mari efecte relaţionale

2011-11-28T23:07:00.000+02:00

Una dinprovocările cele mai importante ale părinţilor de adolescenţi este puţina saulipsa totală de comunicare cu copilul lor. Poate vă regăsiţi în posturapărintelui care spune: „Am încercat să vorbesc cu copilul meu, dar pur şisimplu mă dezarmează. Am încercat orice să-i arăt că-l iubesc, că-mi pasă deel, dar nu mai merge nimic“. Sau primiţi frecvent acea expresie: „tu nuînţelegi!“

Familiile au nevoie să se adapteze la trecerea copilului spre adolescenţă,ajutându-l să se exprime, responsabilizându-l şi încurajându-l frecvent. Darcum să faci asta, când copilul te vede aproape doar ca pe un ghimpe în coastă?

Idei de supravieţuire pentru părinţi

Informaţi-vă: Preadolescentul trece prin nişte schimbări rapide şiprofunde ale creierului şi întregului organism. Citiţi cât mai multe articolereferitoare la această perioadă, căutaţi să participaţi la programe specialepentru părinţi, din care puteţi culege informaţii care privesc atât dezvoltareatânărului, cât şi maniera în ce îl puteţi aborda în aşa fel încât aceastăperioadă să fie una cât mai constructivă.

Fiţi flexibil: Stabiliţi reguli şi sarcini, dar discutându-le,negociindu-le cu acesta. Dacă doriţi ca preadolescentul să devină un tânărcapabil de a lua decizii cât mai bune, creaţi-i oportunităţi în care să decidăcu adevărat. Uneori veţi ajunge poate în situaţia de a reveni asupra unordecizii deja stabilite.

Fiţi ferm: Cu toate că doriţi să-i încurajaţi capacitatea decizională,independenţa şi responsabilitatea, asiguraţi-vă că acestea se vor dezvoltaîntre nişte limite stabilite, bazate pe valorile familiei.

Nu-i acordaţi deplină libertate: deşi preadolescentul/adolescentul îşiva dori mai multă libertate şi mai puţin control din partea adulţilor, totuşi,nu-şi doreşte libertate totală. Adolescenţii se dezvoltă mai bine atunci cândcresc într-un mediu care-i susţine, care-i protejează, atât la şcoală, cât şiacasă.

Această tranziţie este normală

Fiţi înţelegător: copilul trece prin nişte schimbări uimitoare şibulversante pentru el: hormonii intră în funcţiune, se vede crescând „ca dinapă“, creierul se maturizează, corpul se dezvoltă şi creşte în ei o nevoieputernică de independenţă.

Fiţi realist: această perioadă a venit în viaţa dumneavoastră într-unmoment în care şi aşa vă este destul de greu cu celelalte solicitări alevieţii. Acceptând această tranziţie a copilului ca fiind normală, veţi reuşi săvă păstraţi cât de cât echilibrul.

Fiţi adult: dacă preadolescentul vă testează autoritatea ţipând şitrântind uşa, e nevoie să răspundeţi ca un adult, chiar şi atunci când sunteţifurios şi exasperat. Dacă vă pierdeţi controlul, cereţi-vă iertare după aceeapentru toate cuvintele grele pe care poate că le-aţi scăpat. Explicaţi-icopilului că această perioadă nu e grea doar pentru el, ci şi pentrudumneavoastră, şi vă e foarte greu să-i faceţi faţă. Totuşi, încercaţi să nufaceţi un obicei din a ţipa, ci demonstraţi abilitatea de a rezolva conflictecalm şi raţional. Copilul însuşi va învăţa din asta. De asemenea, învăţaţi-lsă-şi ceară iertare la rândul său pentru „ieşirile“ neplăcute.

Fiţi implicat: interesaţi-vă de copil la şcoală, vorbiţi cu dirigintele,cu alţi profesori despre evoluţia lui şcolară, despre posibile probleme. Nuuitaţi nici o clipă să fiţi unit cu el, să vă simtă alături, nu vă separaţi deel, făcând corp comun cu profesorii sau alte autorităţi într-un juriu alacuzării. Chiar dacă greşeşte, nu-l judecaţi, ci încercaţi să faceţi diferenţaîntre greşeala făcută şi el; condamnaţi greşeala, nu copilul.

Arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături

Fiţi apropiat de el: ascultaţi-i opiniile şi problemele, dar nu-i ţineţiprelegeri. În loc să-i faceţi observaţii, lipiţi bileţele care să-i atragăatenţia asupra sarcinilor de rezolvat şi a diferitelor programări de care nuvreţi să uite. Încercaţi să potriviţi momentele îndeplinirii diferitelorsarcini casnice cu momentele de energie maximă de pe parcursul zilei. Dacă enecăjit sau preocupat, un simplu: „ai păţit ceva?“ poate invita la discuţie.Fiţi atent însă totuşi să nu exageraţi. Uneori, părintelui i se pare mai mereucă preadolescentul „are ceva“, chiar şi când acesta e doar obosit şi încearcăsă stoarcă ceva cu orice preţ de la el.

Dacă începe să vorbească, lăsaţi-l să explice cu propriile cuvinte ce s-aîntâmplat, nu-i faceţi observaţii atrăgându-i mereu atenţia asupra exprimăriisau reacţionând dezaprobator sau în alt fel care să-l oprească din povestit.Arătaţi-i că aţi trecut prin probleme similare şi recunoaşteţi cât de greu v-afost atunci. Ajutaţi-l să-şi clarifice motivele unui anume comportament şidiscutaţi apoi despre cum puteţi privi situaţia din perspectivă creştină.Opriţi-vă asupra consecinţelor acelor acte. Copilul are nevoie să vă simtăapropiat ca părinte, dar are nevoie şi să-l orientaţi spre Hristos. De asemeni,arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături şi-l veţi iubi indiferent ce vaface.

Fiţi iubitor: Copilul dumneavoastră poate că nu-şi doreşte să fieîmbrăţişat în public, dar are mare nevoie de tandreţea şi afecţiuneadumneavoastră. Fiţi alături de el în perioade critice, reale sau imaginare. Evitaţisarcasmul şi ironia.

Acestea sunt doar câteva sugestii, dar punându-le în practică, vă vor ajuta săpăstraţi legă tura cu fiul ori cu fiica dumneavoastră şi să menţineţi o relaţiecare în timp va deveni din ce în ce mai calitativă.

CristinaSturzu

doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011