Editorial: Unire avem. Avem nevoie de unitate

100 de ani. Mulți, puțini, nu știu. Privesc România la vârsta centenarului, vârsta maturității. Au tânjit românii, separați în granițele altor state, după unirea tuturor celor de-o credință, de o limbă și un neam. În 1918, în urma jertfelor de sânge românesc, cu binecuvântarea Proniei dumnezeiești și datorită conjuncturii europene favorabile, idealul românilor primește un chip. Și un nume. Oameni mari, Românie Mare. Formal, România ne-a îmbrățișat pe toți românii ca într-o taină a nunții. Firesc, în anii ce urmau, se cuvenea să ne cunoaștem mai bine, să ne iubim mai mult și să dezvoltăm conștiința apartenenței la un neam creștin. Se cuvenea.

Dar am impresia că dragostea s-a consumat până la nuntă, apoi parcă începe declinul. Poate că vitregiile vieții, lipsa de maturitate a neamului abia unit, regimul comunist al urii și al suspiciunii, apoi capitalismul banului câștigat ușor pe pieptul vecinului, ne-au împiedicat să desăvârșim unirea. Unirea în gândire, în simțire, iubirea de țară, de om. Nu e prea târziu să cerem de la Dumnezeu să vindece rănile asupririlor, rănile invidiei, ale vânzării de frate pe un zâmbet superior. Să cerem să nască în noi nevoia de iubire, nevoia de slujire a celuilalt, nevoia de a respecta.

În textele care au consfințit unirea, iubitorii de neam au cerut unirea necondiționată și pe vecie a tuturor românilor; testament de unitate și iubire, lăsat urmașilor până în veci. Caută unii interesați de dezbinarea noastră să ne rupă unitatea de simțire, dar uneori nu mai au ce rupe; parcă nu ne dăm rând la rupt cămașa unității.

 Mă gândesc la rugăciunea-testament a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani (Ioan 17); „ca să fie una precum suntem și Noi (v. 11) ... așa și aceștia în Noi să fie una”(v. 21). Unitatea desăvârșită o putem construi pe unitatea de credință, întrucât ruperea de Cer are consecință și ruperea de pământul fertilizat de sângele eroilor neamului.

Astăzi suntem chemați să dăm mărturie de unitate și să apărăm identitatea noastră de credință, de cultură, de limbă și de neam. Pentru noi și pentru urmașii urmașilor noștri. Vom da răspuns în fața trecutului și viitorului despre cum trăim prezentul. Să învățăm să construim pe succesul celui cu care stăm umăr la umăr. În unitate, toți avem de câștigat; și duhovnicește, și trupește.

Să trăim fericiți până la adânci bătrâneți!

Pr. Ciprian Adomnicăi - Șoarș, Protopopiatul Făgăraș 2

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 103, mai-iunie 2018

Editorial: Bătrânețe și frumusețe

„Un om care nu a crezut toată viața, poate crede la bătrânețe, cu condiția să aibă o inimă bună. Dar inima rea nu se schimbă la bătrânețe, căci are nevoie de timp. Inima nu se schimbă prin voință, ci prin lucrare. Prin voință se schimbă doar mintea.” (Părintele Savatie Baștovoi)

De multe ori constat cu tristețe acest lucru: după o anumită vârstă omul nu se mai poate schimba esențial. Decât, poate, atunci când intervine în viața lui o criză cumplită; moartea unui copil cred că e cel mai elocvent și dureros exemplu.

La bătrânețe omul nu mai poate purta mască. Cu vârsta scade considerabil puterea de autocontrol, de a te preface pentru a salva aparențele sau pentru „a da bine” în fața celorlalți. Și astfel ajungem să fim oglinda exactă a ceea ce am făcut în viață până atunci.

Am întâlnit adesea bătrâni întunecoși, scorburoși, plini de răutate și veșnic nemulțumiți. Aceștia sunt o adevărată provocare pentru cei din jur de a-și exersa intens virtutea răbdării.

Dar am avut și imensa binecuvântare de a cunoaște îndeaproape bătrâni atât de frumoși! Plini de lumină și bunătate, răbdători, glumeți, primitori și iubitori. Întotdeauna credincioși. Celor care au plecat la Domnul le port un dor nestins. Îmi lipsesc cuvintele lor, încurajările care mă întăreau la greu, manifestarea dragostei lor necondiționate. Dar viețile lor m-au marcat definitiv, iar din lumina lor eu iau în continuare lumină, căci ea e vie și dincolo de moarte.

Cum să facem să urmăm acestora din urmă? – e un gând care îmi revine adesea în minte. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Părintele Teofil, că noi cel mai adesea dăruim puterea pe care o avem la tinerețe celor trecătoare: carieră, avere, plăceri mai mari sau mai mici. Preocuparea pentru creșterea duhovnicească, pentru cultivarea unei relații stabile cu Dumnezeu, pentru întâlnirea cu El în Sfânta Liturghie, toate acestea (dacă ne vin în minte!) cel mai adesea le amânăm pe... mai încolo. Și trec anii, și trece viața. Și nu realizăm că ne împietrim în ceea ce trăim, iar piatra nu mai poate fi modelată. Doar spartă.

Vremurile în care trăim cu siguranță nu ne ajută în acest sens! Toate sunt făcute să ne deturneze de la Cel este cel mai important în viața aceasta: Dumnezeu. Sarcinile pe care le avem de împlinit se înmulțesc mereu. Informațiile pe care le primim prin mass media sunt dirijate, controversate, otrăvitoare și foarte adesea mincinoase. Suntem intoxicați. Publicitatea care ne este vârâtă prin toți porii ne îndeamnă mereu la consum, consum, consum. Și puținul timp liber îl consumăm adesea frivol și inutil: în fața televizorului sau pe rețelele de socializare.

Și timpul trece, și viața trece. Și nu mai apucăm să facem lucrarea aceea de care e nevoie ca să ne îmbunătățim inima, cum spune părintele Savatie în cuvântul de la care am pornit.

Să ne lărgim inimile. La asta suntem chemați. Să le curățăm, ca să Îl putem descoperi acolo pe Domnul. Iar unde e El vor încăpea – cu bune și cu rele – și cei ai familiei noastre, și cei cu care ne întâlnim în viața zilnică, și cei care ne iubesc, și cei care ne urăsc, și cei care ne bucură, și cei care ne agasează.

Inima largă face omul frumos.

Natalia Corlean

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 102, martie-aprilie 2018