Lumea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!

Reacţionând cu rău la rău nu reuşim decât să înmulţim răul pe pământ. Putem ieşi din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea şi ştiinţa Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni şi noi, dar şi fără a tolera răul.
Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul. Doar să ne rugăm în gând şi să binecuvântăm sufletul rănit de rău şi să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne răneşte pe noi. Aşa, încet, încet, vom învăţa un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e numai răul, ci şi multă frumuseţe şi bunătate şi astfel, vom deveni lucrători ai Binelui Care vine de Sus!
Răutatea noastră este strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca toată lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cât putem, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de puterea pe care o primim prin Spovedanie şi Împărtăşanie!

Monahia Siluana Vlad, „Uimiri, rostiri, pecetluiri”

Ştiinţă şi religie. Când cântă un cor, mai multe inimi bat ca una singură

Să îţi uneşti vocea cu alţii în rugăciune poate fi o experienţă înălţătoare, care uneşte o comunitate într-un fel care poate fi în acelaşi timp şi arzător, şi liniştitor. Ar putea exista şi o bază fiziologică pentru aceste sentimente?

Ca să afle acest lucru, câţiva cercetători de la Universitatea din Gothenburg, Suedia, au studiat bătăile inimii membrilor unui cor de liceeni în timp ce aceştia cântau împreună. Cercetările lor, publicate în 2013 în Frontiers in Neuroscience, confirmă că muzica de cor are efecte calmante asupra inimii, mai ales când este cântată la unison.

Folosind instrumente de monitorizare a pulsului, cercetătorii au măsurat schimbările în bătăile inimilor celor care cântau, în timp ce aceştia navigau prin armoniile complexe ale unui imn religios suedez. Când corul a început să cânte, bătăile inimilor lor au încetinit.

„Atunci când cânţi frazele muzicale, e o formă de respiraţie ghidată”, spune muzicologul Bjorn Vickhoff de la universitatea suedeză, care a condus proiectul de cercetare. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că aproape instant bătăile inimii coriştilor s-au sincronizat. Iar rezultatele instrumentelor de monitorizare a pulsurilor au început de la nişte linii amestecate haotic şi s-au sincronizat repede într-un zig-zag uniform. Bătăile inimii au intrat într-un ritm comun, ghidat de tempo-ul cântecului.

„E un mod minunat de a simţi. Nu eşti singur, ci împreună cu alţii, care simt în acelaşi fel”, spune Vickhoff. Cercetătorul plănuieşte să continue cercetările, pentru a vedea cum rezultatele acestora ar putea fi folosite pentru a crea grupuri mai unite şi dinamice în şcoli de exemplu, sau la locul de muncă.

„Când eram mic, în fiecare dimineaţă profesorul cânta cu noi un imn religios la orgă”, spune profesorul. „Ce idee extraordinară: să aduci o clasă de copii la ideea – „Noi suntem una şi astăzi vom lucra împreună.”

Anna Haensch, When Choirs Sing, Many Hearts Beat As One, în SHOTS – Health News from NPR, 10 iulie 2013

Traducere şi adaptare: Natalia Corlean

Lupta pentru dreptate ne omoară bucuria

Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta, pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră!”.

Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt

Banul stăpâneşte lumea - şi totuşi, multe nu sunt de vânzare

O gazetă engleză a pus odată cititorilor săi întrebarea: „Ce este aurul?”. Pentru răspunsul cel mai bun s-a pus un premiu de câteva mii de lire. Răspunsul cel premiat a fost acesta: „Aurul este un paşaport universal” (bun pentru toate ţările din lume). Poţi descuia cu el toate graniţele şi toate uşile. Poţi intra cu el oriunde. Dar nu poţi intra cu el în Rai. Uşa raiului n-o poţi descuia cu aurul.

Cu aurul poţi cumpăra orice, dar Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului nu le poţi cumpăra. Produce aurul orice: case, haine, scumpeturi, prieteni. Un singur lucru însă nu poate produce: pace, bucurie şi fericire adevărată. Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta de mâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi minte. Poţi câştiga mulţi prieteni, nu însă şi credinţa şi prietenia lor statornică. Poţi cumpăra multe desfătări, nu însă şi fericire adevărată. Poţi cumpăra cu bani multe desfătări şi lucruri lumeşti, dar nu poţi cumpăra cu ei fericirea cea adevărată şi mântuirea sufletului tău.

Pr. Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

M.S., regele Mihai I: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”

Luna mai marchează şi ziua regalităţii în România, anume pe 10 mai. Casa regală constituie un element important în istoria poporului nostru. De aceea, cu această ocazie vă oferim câteva detalii pe acest subiect oferite, într-un interviu realizat de Maria Burlă de la doxologia.ro, de Pr. Prof. Ion Vicovan (profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi decan al Facultăţii de Teologie din Iaşi) şi istoricul Ionuţ Nistor (lect. univ. dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”, la Catedra de Istorie Contemporană.)

Regii erau unşi, după modelul Vechiului Testament

Pr. prof. Ion Vicovan aminteşte că până astăzi, slujba Utreniei începe cu aşa-numiţii psalmi împărăteşti. „Biserica a acordat, în general, o mare atenţie regalităţii pentru faptul că regii erau unşi cu Sfântul şi Marele Mir, după modelul Vechiului Testament. De aceea, atât în Bizanţul de odinioară, cât şi la noi, în Ţările Române, în perioada anterioară unirii Principatelor, dar şi după 1866, respectiv 1881, domnitorii sau voievozii, mai târziu regii se bucurau de o cinste deosebită, dar şi de anumite prerogative în Biserică. În cazul nostru, al românilor şi al Bisericii Ortodoxe Române, a fost o situaţie mai specială. Carol I nu era ortodox. El a fost adus în calitate de conducător al Principatelor Unite în 1866, iar în Constituţia care a fost dată chiar în primul an al venirii sale, unul din articole menţiona obligaţia Casei Regale de a respecta credinţa şi tradiţia ortodoxă, iar copiii să fie botezaţi în aceeaşi credinţă. De aceea, chiar dacă el şi Ferdinand au fost de o altă confesiune (romano-catolică), au avut o relaţie specială cu Biserica, în sensul că au promovat-o, au fost ctitori, au reparat foarte multe monumente istorice, au restaurat frumoasele ctitorii „Sfinţii Trei Ierarhi” a lui Vasile Lupu şi „Nicolae Domnesc” a Sfântului Ştefan cel Mare şi multe altele”, a precizat pr. prof. Ion Vicovan.

„Regii au ţinut la acest popor peste care au fost chemaţi să domnească”

Mihai a fost numit rege la moartea lui Ferdinand, în 1927, şi având o vârstă mult prea mică, s-a alcătuit o Regenţă din care făcea parte şi patriarhul de atunci al României, Miron Cristea. Domnia lui a durat în primă fază doar trei ani, până în 1930, după care a fost instalat oficial din nou, uns ca rege al României în 1940 la Bucureşti, de patriarhul Nicodim Munteanu.

Pr. prof. Ion Vicovan apreciază că pe teritoriul românesc monarhia nu are o existenţă foarte îndelungată; în schimb, în timpul ei s-au petrecut fapte de seamă din istoria ţării, cum ar fi independenţa ţării şi realizarea României Mari, dar şi a Bisericii – dobândirea autocefaliei B.O.R. în 1885 şi apoi ridicarea ei la rangul de patriarhat, în 1925.

„În ciuda confesiunii romano-catolice a unora dintre ei, regii au ţinut la acest popor peste care au fost chemaţi să domnească şi i-au fost fideli, au susţinut Biserica în activitatea ei, au fost martorii sau iniţiatorii evenimentelor de seamă care s-au petrecut în România şi în Biserică. În perioada regalităţii, orice episcop sau arhiepiscop, respectiv mitropolit sau patriarh, era numit prin decret regal. Însuşi regele îi înmâna cârja arhierească potrivită scaunului pentru care fusese ales”, aminteşte decanul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae”.

„Ideea de rege reprezenta foarte mult în epocă”

Lect. univ. dr. Ionuţ Nistor consideră că regele Mihai a avut o traiectorie interesantă: o primă domnie ca minor, apoi a doua domnie într-un context intern şi internaţional foarte complicat. „Pentru cei mai mulţi dintre contemporanii săi de atunci, regele Mihai a însemnat foarte mult. În primul rând, ideea de rege reprezenta foarte mult. Apoi la aceasta i se adăuga ideea unui rege tânăr, cu mai puţină experienţă de conducere, dar privit cu foarte multă simpatie de către populaţie, cu atât mai mult că el nu a fost un participant direct, activ la acele evenimente. Fiind, prin forţa lucrurilor, izolat la Peleş, umbrit de Regenţa regală şi apoi de guvernarea antonesciană, regele şi-a menţinut o anumită cotă de popularitate deoarece el nu a intrat în jocurile politicianiste din epocă, păstrându-şi acea aură regală deasupra tuturor şi a toate”, susţine istoricul Ionuţ Nistor. 

Potrivit acestuia, perioada în care a domnit Mihai I a fost una tumultuoasă şi a avut cel puţin două momente care pot da măsura liderului, nu doar a omului: actul de la 23 august, un act controversat în zilele noastre, dar pe care putem să-l asumăm ca un act prin care regele în funcţie a demonstrat că poate fi şi un bărbat de stat. Al doilea moment a fost „greva regală”; în acea coabitare cu comuniştii, aceasta a fost forma lui de protest faţă de un nou regim care se instala cu forţa.

Iată ce afirma M.S. despre tatăl său, Carol al II-lea : „Dumnezeu a făcut să nu ne putem întâlni în nicio latură a caracterului nostru.”

În perioada comunistă, propaganda a intervenit şi a şters pentru câteva generaţii imaginea regalităţii şi a regelui Mihai din conştiinţa publică. După 1989, s-a produs o recuperare a memoriei. Atât Casa Regală, cât şi elita românească a simţit nevoia să readucă în faţa opiniei publice, în faţa românilor, personalitatea regelui prin lucrări de popularizare dedicate acestuia, albume, invitarea regelui la diferite ocazii, manifestări culturale ştiinţifice. Şi în manuale au fost introduse lecţii dedicate instituţiei monarhice şi regelui Mihai pentru ca elevii să cunoască câte ceva despre monarhie.

„Regele reprezintă aproape un mit în viaţă”

„Regele reprezenta şi la începutul anilor ‘90, dar reprezintă şi acum, aproape un mit în viaţă. Îmi aduc aminte de primele manifestări populare cu ocazia venirii sale în ţară. A fost un val uriaş de simpatie şi îmi pun întrebarea: cum s-a întâmplat? La 3-4 ani după anul ‘89, când se ştiau foarte puţine despre el, deodată zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, susţinându-l pe rege, aclamându-l, spunând că „monarhia salvează România”. O explicaţie ar putea fi şi aceasta: regele Mihai a reprezentat un ideal, un model de conducător, pe care l-am tot căutat, l-am dorit, dar pe care nu l-am avut niciodată. E un fel de respect combinat cu admiraţie, totul învelit în acea aură magică care încă pluteşte în jurul acestei instituţii. Să nu uităm că este singurul şef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care mai trăieşte”, a subliniat lect. univ. dr. Ionuţ Nistor.

Alteţa sa regală, Principele Radu al României spunea despre M.S.: „E un om frumos şi profund pentru că are o resursă de credinţă, de seninătate, de linişte pe care i-o dă credinţa.”

„Tuturor ne plac poveştile cu prinţi, prinţese, cu regi, ne impresionează apariţia plină de trăire a regelui şi atunci aceasta creează un tot. Cred că mai degrabă regele Mihai este preţuit, valorizat, chiar cred că este iubit în România prin imaginea sa, prin acest tot, prin personalitatea sa, prin felul părintesc de a se raporta la români, poate mai puţin ca om politic care a luat decizii, deşi acest aspect nu trebuie neglijat. Fiind istoric, l-aş ruga să ne lase cât mai multe din amintirile sale şi să încerce să dea moştenire succesorilor săi câte ceva din spiritul său”, a afirmat lect. univ. dr. Ionuţ Nistor.

Tot în adresarea Măriei Sale către naţiune, regele mai sublinia că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. „Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul, uniţi între noi, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi. Interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

„Îi urez regelui Mihai, în primul rând, multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu. A fost şi a rămas o figură distinsă care se bucură de aprecierea caselor regale din Europa şi nu numai. Atitudinea sa exprimă demnitate, experienţă; e o personalitate deosebită care se impune până astăzi, chiar şi atunci când nu vorbeşte. Noi, ca Biserică, ne rugăm pentru dânsul şi pentru familia dânsului”, a concluzionat pr. prof. Ion Vicovan.

Mesajul Patriarhului României de Ziua Naţională a Regalităţii

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate peste poporul român prin faptele de vitejie şi de înţelepciune ale Regilor României, cărora le aducem un pios omagiu de recunoştinţă.
Astăzi, 10 mai 2016, la aniversarea a 150 de ani de la urcarea pe tronul României a domnitorului Carol I, la Catedrala patriarhală, locul depunerii jurământului faţă de ţară (1866) şi al încoronării sale (1881), regele Carol I, împreună cu regele Ferdinand I au fost pomeniţi într-o slujbă specială.
Totodată, adresăm Majestăţii Voastre şi întregii Familii Regale calde urări de sănătate, pace, bucurie şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună.
Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române