Spovedania contribuie la vindecarea arborelui genealogic

Fiecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii apropiate ca grad de rudenie formează un neam. Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore genealogic diferă de la neam la neam. După cum un arbore este sănătos şi dă naştere altor ramuri sănătoase, dezvoltându-se foarte frumos, tot astfel se întâmplă şi într-un neam care este credincios, cu frica lui Dumnezeu şi naşte alte ramuri sănătoase şi credincioase, dezvoltând foarte frumos, în mod normal, acel arbore genealogic.

Observăm la unii arbori cum încep să le apară câte o ramură uscată, după aceea altele şi altele, încet, încet, iar la un moment dat observăm că o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt timp, el se usucă definitiv, deoarece nu l-a îngrijit nimeni.

Asemenea analogie putem să o raportăm la diferite neamuri de oameni care sunt necredincioşi.

Păcatul se transmite de la tată la fiu; or, acel păcat netratat macină şi roade în toţi membrii familiei. O bună parte din acei oameni nu-şi dau seama de acel lucru şi se trezesc după ani şi ani, după generaţii peste generaţii că „li s-a cam pierdut neamul”, cum se spune în popor, adică păcatul moştenit în familie şi netratat cu Tainele Bisericii a făcut ravagii.

După cum medicina recunoaşte transmiterea caracterelor (genelor) de la tată la copil, tot astfel religia recunoaşte transmiterea păcatelor de la părinţi la copii. Dumnezeu spune, încă din Vechiul Testament, că „pedepseşte” [în sensul că îngăduie acest lucru în mod pedagogic] pe copii pentru păcatele părinţilor până la al IV-lea neam (Ieşire 20, 5).

De aceea, cei ce sunt căsătoriţi şi au copii, trebuie neapărat să se spovedească, să se cureţe de acele păcate pentru a nu se transmite copiilor lor. Să aibă conştiinţa împăcată că fiii lor nu suferă pentru păcatele părinteşti. Observăm cum foarte mulţi copii se nasc bolnavi. În cele mai multe cazuri copiii se nasc bolnavi datorită păcatelor părinţilor, care nu le-au spovedit şi n-au primit dezlegare de ele.

Un om păcătos care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile bisericeşti: post, rugăciune şi îl prinde sfârşitul vieţii în acea stare păcătoasă, este o ramură uscată la arborele genealogic al neamului său.

Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o ramură uscată din arborele genealogic al neamului său. Cel mai important remediu pentru vindecarea arborelui este în special Sfânta Spovedanie deoarece aici sunt: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015

Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus şi misiunile ei

Dacă primul ctitor al Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a trasat o misiune istorică – pe lângă cea duhovnicească – prin lupta împotriva uniaţiei, cel de-al doilea ctitor, Mitropolitul Nicolae Bălan, i-a trasat o misiune prin excelenţă spirituală şi „de elită”: „condiţia era să faci întâi Teologia şi după aceea puteai candida (!) pentru situaţia de călugăr din Mănăstirea Sâmbăta de Sus”, mărturisea părintele Teofil Părăian.[1]

În 1926, mitropolitul Nicolae Bălan a pornit un adevărat program de restaurare a bisericii distruse cu 140 de ani în urmă. Este impresionantă literatura vremii prin care părintele mitropolit mobiliza suflarea ortodoxă cu precădere din ţinutul Făgăraşului pentru a reface vechea ctitorie brâncovenească. Procesul a durat nu mai puţin de două decenii, eforturile fiind încununate în 1946, imediat după război, când biserica mănăstirii a fost sfinţită.

Mitropolitul şi-a dorit ca mănăstirea sâmbeteană să fie una de elită, iar ierarhii Mitropoliei Ardealului să fie recrutaţi din rândurile călugărilor de aici. Primul între cei care au stăreţit mănăstirea făgărăşeană a fost Părintele Arsenie Boca (1940-1944), apoi Părintele Serafim Popescu (1944-1954). Tot atunci prin mănăstire a trecut şi viitorul mitropolit Nicolae Mladin (1967-1981), dar şi viitorul episcop Irineu Duvlea (stareţ între anii 1993-2000). Călugărit la mănăstirea de la poalele Făgăraşilor a fost şi actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza. Iar proaspătul episcop vicar de la Sibiu, Preasfinţitul Ilarion Urs, este starețul mănăstirii din anul 2000.

Despre Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Nicolae Mladin a vorbit mult vrednicul lor urmaş, Părintele Teofil Părăian: „Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a început cu trei oameni mari. Fiecare mare în felul lui [...] a fost mare Părintele Arsenie prin cultură, prin intenţie, prin strădanie, prin angajare, prin înzestrare. [...] A fost şi Părintele Serafim important, însă de altă mărime. A fost blând şi binevoitor. Din multa lui bunătate nu mai ştia ce este răutatea; era un om de care s-au bucurat oamenii. Se bucura de succesele celor din jurul său. Veselia lui se manifesta în privire, în râs, în faţa senină, în atitudini, era odihnitor de oameni. La fel a fost Părintele Nicolae Mladin, un om de studiu, profesor de Teologie, a scris o mulţime de cărţi frumoase”.[2]

Părintele Mitropolit Dr. Laurenţiu Streza, devenind şi el prin tradiţia familiei un fiu duhovnicesc al mănăstirii, locul călugăriei sale de mai târziu, scria în prefaţa unei cărţi a Părintelui Teofil Părăian că mănăstirea a format generaţii de părinţi spirituali: „Părintele Arsenie Boca a fost o personalitate harismatică profund ancorată în realitatea poporului din care făcea parte; a creat generaţii de ucenici, ca un mare apostol al românilor ardeleni. Părintele Serafim Popescu s-a remarcat prin respectul faţă de rigorile rânduielilor canonice, împletite cu bunătate şi bucurie duhovnicească iradiantă, „serafică”. Cu chipul său transfigurat, cu ochii lui deschişi înlăuntru, Părintele Teofil a trudit să-l împace pe om cu Dumnezeu”.[3]

Toată această generaţie de oameni duhovniceşti a fost construită și prin efortul de revigorare spirituală întreprins de Părintele Dumitru Stăniloae. „În colaborare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, au statornicit (părinţii de la Sâmbăta de Sus) duhul filocalic în mănăstire... Se naşte inegalabila Filocalie românească din care se vor adăpa generaţii întregi de credincioşi”, spunea Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu.

În prefaţa primului volum din Filocalie, Părintele Stăniloae spune că s-a folosit de schiţele şi traducerile Părintelui Serafim Popescu şi ale Părintelui Arsenie Boca: „un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere...”.[4] Tot el spunea despre Părintele Teofil că este cel mai bun cunoscător al Filocaliei.[5]

De asemenea, cel de-al treilea ctitor al mănăstirii, ÎPS Antonie Plămădeală, a adăugat mănăstirii o misiune culturală, prin Academia ridicată acolo, ca prin misiunea ei spirituală, culturală, artistică şi ştiinţifică să fie o oază de întâlnire a cercetătorilor.

Dacă am aduna toate mărturiile scrise şi nescrise despre părinţii vieţuitori de la Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, am putea înţelege şi care a fost misiunea populară a mănăstirii făgărăşene, misiune care continuă şi astăzi, dovadă fiind miile de credincioşi care se adapă duhovniceşte din izvorul nesecat al „Evangheliei trăite”.

Toată tradiţia ce o poartă în spate această mănăstire trebuie înnoită mereu şi mereu – căci la noblesse oblige – dar şi pentru că Mănăstirea a fost, este şi trebuie să fie mărturisitoare a credinţei autentice, corecte şi complete în cult şi în cultură.

Pr. Alexandru Socaciu, Parohia Veneția de Jos

 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015 

 

---

[1] Arhim. Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 354.

[2] Ibidem, p. 354-360; şi comp. Arhim. Visarion Joantă Buchet de amintiri despre Părintele Serafim Popescu, editura Agaton, Făgăraş, 2011, p. 26-32.

[3] Ibidem, p. 5-7.

[4] Filocalia, vol. I, ed. EIBMBOR, Bucureşti, p. XI-XII.

[5] Arhim. Teofil Părăian, op. cit., p. 326.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul Scenetă

Această scenetă a fost jucată pentru prima dată la hramul bisericii din Boholț, „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, în 24 iunie 2015. Ne-a fost oferită cu mare drag spre publicare de autorul ei, părintele Ioan Paroș din Parohia ortodoxă Boholț. Sperăm să fie o bucurie pentru cât mai mulți copii și îndrumătorii lor.

Personajele: 2 prezentatori, îngerul Gavriil, Zaharia, Elisabeta, Maica Domnului, 4 vecine.

(Într-o parte a scenei se află un scaun, în cealaltă parte se află o icoană pusă la închinare. În faţa scaunului, la o distanţă de cca 2 m, se află o măsuţă joasă. Prezentatorii stau pe toată durata scenetei de o parte şi de cealaltă a scenei. Noi am început cu o strofă din Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul pusă la CD player, iar când am scăzut volumul prezentatorii şi-au început replicile).

Prezentatorul 1: Domnul nostru Dumnezeu

 N-a uitat poporul Său,

 Şi-ntr-un timp îndepărtat

 Când Irod era-mpărat

 Dă printr-un înger vestirea

 Preotului Zaharia.

(Intră Elisabeta cu Zaharia. Elisabeta se aşează pe scaun)

Prezentatorul 2: O familie frumoasă

 Blândă, bună, credincioasă,

 Preotul Zaharia

 Şi cu Elisabeta

 Toată ziua se mâhneau

 Şi Domnului se rugau

 Un copil la bătrâneţe

 Să primească spre bineţe.

(Zaharia îşi ia rămas bun de la Elisabeta şi vine în faţa icoanei tămâind.)

Prezentatorul 1: Dumnezeu i-a ascultat

 Şi lui Gavriil i-a dat

 Vestea bună minunată

 Pe pământ s-o ducă-ndată.

 Şi pe când Zaharia

 A venit şi tămâia

 În templu i s-a arătat

 Şi aşa i-a cuvântat:

(Îngerul Gavriil apare lângă icoană)

Îngerul Gavriil: — Bucură-te, Zaharie,

 Că Domnul îţi spune ţie

 Soţia va zămisli

 Şi-un copil voi veţi primi.

 Ioan va fi al său nume

 Pentru că va fi în lume

 Înaintemergător

 Domnului Mântuitor.

Zaharia: — Slavă Domnului ceresc

 Să-i dea tot ce-i pământesc!

 Dar de unde eu voi şti

 Că ce spui se va-mplini?

Îngerul Gavriil: — Eu Gavriil mă numesc

 Şi sunt pus să împlinesc

 Taina cea din veci ascunsă

 Şi de îngeri nepătrunsă.

 Iar pentru că n-ai crezut

 Iată de-acum vei fi mut!

 Până va fi împlinit

 Ceea ce ţi-am proorocit.

(Zaharia se întoarce la Elisabeta. Îngerul iese din scenă.)

Prezentatorul 2: Şi s-a-ntors acasă mut

 Cela ce nu a crezut.

 Proorocia se-mplineşte

 Elisabeta zămisleşte.

 Şi se ascunde pe sine

 Nu vrea să zică la nimeni

  Cum Dumnezeu o slăveşte,

 De blestem o izbăveşte.

Prezentatorul 1: Însă în a şasea lună

 Primeşte vestea cea bună

 Şi Fecioara Maria

 Ce în pântece primea

  De la Duhul Cel Preasfânt

 Pe Hristos pe-acest pământ.

Prezentatorul 2: Iar Fecioara Maria

 Cu Elisabeta era

 Verişoară-n sârguinţă

 În sânge şi în credință.

 Când Gavriil a plecat

 Maica Domnului şi-a luat

 Puţine lucruri ce-avea

 Şi-a mers la Elisabeta.

(Maica Domnului intră în scenă. Are în mâini o vază cu flori de sânziene pe care le lasă jos când ajunge în mijlocul scenei.)

Elisabeta: — Mulţumesc lui Dumnezeu

 Că Maica Domnului meu

 A ţinut să mă cinstească

 Şi-a venit să mă-ntâlnească.

(Elisabeta şi Maica Domnului se îmbrăţişează în mijlocul scenei, după care rămân ţinându-se de mâini)

Bine ai venit, Marie,

 Că vei fi slăvită-n lume!

 Binecuvântată eşti

 De oştirile cereşti

 Că în pântece tu porţi

 Pe Dumnezeul a toţi.

 Acum când m-ai salutat

 Pruncul meu s-a bucurat,

 În pântece mi-a săltat

 Fiincă s-a umplut de har.

Maica Domnului: — Domnul fie lăudat

 Că în pântece mi-a dat

 Pe Mântuitorul meu

  Şi veşnicul Dumnezeu!

 Elisabeta mea bună,

 Tu porţi în a şasea lună

 Un dar de la Cel de sus,

 Precum îngerul mi-a spus

 Că va merge fiul tău

 În faţa Fiului meu,

 Pregătind pe tot poporul

 Să-şi vadă Mântuitorul.

 (către Zaharia) Zaharia, n-ai crezut

 Ce îngerul ţi-a vestit.

 Acum taci şi iei aminte

 Ce nu se spune-n cuvinte.

 V-am adus acum în dar

 Pe lângă har peste har

 Aste flori de sânziene

 Rupte cu mâinile mele.

(Maica Domnului le dă vaza cu flori. Zaharia o aşează pe măsuţă)

 Să ne bucurăm acum

 De Dumnezeu Cel preabun.

Prezentatorul 1: Timpul parcă se miceşte

 Şi sorocul se-mplineşte

 Elisabeta să nască

 Proorocia să-mplinească.

 Şi-a născut un fiu frumos

  Cuminte şi sănătos.

Prezentatorul 2: De prin sat s-au adunat

 Vecinii la ajutat. (Intră vecinele)

  Era bucurie mare

 Nu avea asemănare.

 Vecinele se sfădeau

  Toţi acum se sfătuiau

 La copil nume să-i dea

 Aşa cum e datina.

Vecina 1: — Tu vecină, zic aşa:

 Să-l cheme Zaharia!

Vecina 2: — Bine zici, că-i nume bun.

 La băiat să-i pun-acum

 Numele tatălui său

 Ca să-l ferească de rău.

Vecina 3: — Însă despre acest nume

 Elisabeta ce spune?

Elisabeta: — Este drept şi-adevărat

 Că atunci când naşti băiat

 Să-i pui numele la tată

 După cum lumea se-aşteaptă,

 Căci atunci când vin pe lume

 Copiii nu au un nume.

 Dar acest copil curat

 S-a născut cu nume dat

 De Marele Dumnezeu

 Vestit prin îngerul Său.

 Îngerul Gavriil ne spune:

 Ioan va fi al său nume.

Vecina 4: — Vai, vecină, ce-ai păţit?

 Eu cred că te-ai zăpăcit.

 Căci din neamul vostru, fată,

 Nimeni n-a purtat vreodată

 Fie el cât de sărman

 Numele ăsta... Ioan!

 Daţi-i tatălui tăbliţă

 Să vedem a lui dorinţă.

(Îi dă o tăbliţă pe care Zaharia scrie sau este deja scris: Ioan este numele lui)

Prezentatorul 1: A scris Zaharia bine:

 Ioan să fie al său nume.

  Şi-ndată s-a împlinit

 Ceea ce i s-a vestit.

 Limba i s-a dezlegat

 Şi pe loc a cuvântat:

Zaharia: — Măreşte sufletul meu

 Pe Preabunul Dumnezeu

 Că ruga ne-a auzit

 Şi dorinţa ne-a-mplinit.

 Acest copil a fost dat

 Prooroc Celui Preaînalt

 Înaintemergător

 Domnului Mântuitor.

 Gătind calea Domnului,

 Pregătind poporul Lui

 Îndemnând la pocăinţă

 Învăţând cu stăruinţă,

 Şi-ndrăznind cu mâna sa

 Pe Hristos va boteza.

Prezentatorul 2: Tot ţinutul s-a mişcat

 De-acest lucru minunat.

 Şi ne minunăm mereu

 De Preabunul Dumnezeu

 De Ioan Botezător

 Înaintemergător,

 De cel mai mare născut

 Din femeie pe pământ.

(Aici se poate introduce un cântecel. Noi am găsit o priceasnă din care am luat două strofe: „Când fiul i s-a născut/ Zaharia a făcut/ Semn cu mâna că ar scrie/ Numele Ioan să-i fie// Atunci putu cuvânta/ Şi cu toţi se desfăta/ Toţi şi toate au priceput/ Că om mare s-a născut”. Le-am cântat pe melodia colindei „Toată obştea creştinească” adăugând după fiecare vers refrenul: „Domnului Doamne”).

Elisabeta: — Ia priviţi, dragile mele,

 Florile de sânziene!

 Trei luni de când le-a adus

 Maica Domnului Iisus

 Stau înflorite mereu

 Vestindu-l pe fiul meu.

(Am finalizat cu o altă strofă din Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul.)

Notă: Indicaţiile scenice sunt orientative, fiecare coordonator adaptând sceneta spaţiului şi momentului în care se joacă.

Autor: Pr. Ioan Paroș, Parohia ortodoxă Boholț

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015