Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Beclean

Aflat la şoseaua naţională, Becleanul este o localitate tranzitată destul de des de mulţi dintre noi. Deşi biserica este descrisă de istorici ca aflându-se în mijlocul satului, creştinul ortodox care doar trece prin Beclean nu are prilejul să se închine trecând pe lângă ea, pentru că nu se află la şosea. Se află însă „la înălţime“, pe o colină, într-o oază de verdeaţă străjuită de brazi.

Satul în formă de cruce
Becleanul este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului. În timpurile vechi se numea Kreuss-Bethlen, nume dat de saşii colonizaţi aici. După plecarea acestora, românii i-am schimbat numele în Beclean.
Privind Becleanul din satelit (acum internetul îţi oferă şi această perspectivă „de sus“), asemănarea formei satului cu o cruce este izbitoare. Iar în această formă de cruce, biserica satului, monument istoric, se află chiar în locul de unde a ţâşnit sângele Mântuitorului răstignit pe cruce, când a fost împuns cu suliţa. Ce asemănare mai frumoasă pentru o biserică, locaşul binecuvântat unde la fiecare Sfântă Liturghie Hristos se răstigneşte pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El?

Alinare pentru credincioşii din Făgăraş
Biserica actuală din Beclean, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost ridicată în jurul anul 1804, pe malul stâng al apei care străbate localitatea.
Conscripţia oficială a generalului Buccow consemnează aici în 1761 „3 preoţi ortodocşi cu 110 familii şi o biserică, apoi 2 preoţi uniţi cu 2 familii“. În acelaşi an Comisia asesorilor din Făgăraş hotărăşte ca biserica din Beclean să rămână ortodocşilor, iar greco-catolicii să meargă la slujbe în Făgăraş, pentru că era aproape. Tot în această perioadă este luată cu forţa şi dată greco-catolicilor biserica brâncovenească din oraş. Una dintre bisericile către care sunt îndemnaţi enoriaşii ei este cea din Beclean, locaş de cult care a primit timp de câteva zeci de ani marea suferinţă şi lacrimile credincioşilor care străbăteau kilometri în fiecare duminică pentru a participa la Sf. Liturghie, până ce aceştia au reuşit să construiască biserica „Sf. Treime“, aflată azi pe strada Ion Codru Drăguşanu.

Pictură veche
În 1929, Valeriu Literat vedea astfel lăcaşul de cult din Beclean: „Biserica românească a fost aşezată de la început în mijlocul satului, pe stânga terasei râului care vine de la Dejani. Turnul bisericii e, cu un etaj, mult retras faţă de parter. Acoperişul are formă de piramidă.“ Istoricul descrie amănunţit pictura veche din biserică, realizată în diferite perioade de către diferiţi meşteri zugravi, şi o compară cu cea din câteva sate vecine: „Comparând ce se mai distinge din pictura bisericii din Beclean cu pictura bisericilor din Sâmbăta de Jos, Calbor şi Mândra, ce s-au păstrat mult mai bine, am putea presupune că la monumentul din Beclean au lucrat doi meşteri: Sava a pictat naosul (ca la Mândra) şi Judecata de apoi (ca la Sâmbăta), cu un desen de o precizie remarcabilă, deşi cam rece. Panteleimon a zugrăvit altarul, pronaosul şi Sfânta Treime de pe peretele exterior al altarului, cu un desen mai puţin precis, dar degajând multă evlavie. Probabil cei doi zugravi au lucrat simultan.“
În timpul păstoririi părintelui Nicolae Ludu, această valoroasă pictură a bisericii monument istoric din Beclean a fost recondiţionată. Biserica a fost resfinţită în data de 8 iulie 2001 de către Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, care i-a acordat părintelui paroh din partea Arhiepiscopiei Sibiului distincţia de iconom stavrofor.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Atmosfera şi starea sufletească a Postului Mare

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile - sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie - printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post (într-un sens mai larg, după cum ne arată cântările Triodului).
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
• muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare (ca a unor fii risipitori care ne întoarcem dintr-un exil voluntar şi călătorim înapoi spre Părintele nostru)
• cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu primit la Botez)
• slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite
• veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
• postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.

Toate acestea creează o întreagă atmosferă în viaţa noastră - tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. -, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta - tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) -, simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp, spune că: pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi aceasta ne dă nădejde, acesta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Pr. Iulian Nistea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008